„POLITICA NOASTRĂ ERA IUBIREA DE DUMNEZEU ȘI DE NEAM”
Domnule Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți ce v-a determinat să intrați în Frățiile de Cruce la doar 16 ani?
N-am premeditat intrarea mea în Frăție. Ca să cunoașteți cum se recruta un membru în mănunchiul de prieteni, mai întâi trebuia să fii într-o perioadă de pregătire de un an, doi – depinde de cum răspundea cerințelor, respectivul – deci de la mănunchiul de prieteni urma să depui legământul de frate de cruce. În perioada aceea la care vă referiți, nu știu dacă am premeditat ceva. Am intrat în Frăție prin cei mai apropiați prieteni, prin discuții din care se vedea credința ta în Dumnezeu, dacă mergi la biserică sau nu. Deci, erai încercat în toate felurile.
Vorbiți-ne puțin despre credința oamenilor de atunci. În satul dvs. toată lumea mergea la biserică? Toți erau practicanți?
Nu.
Dvs., de unde aveați credința?
Din familie. Și n-aș putea să spun că era ceva ieșit din comun în familia mea în ceea ce privește credința, dar mergeam la biserică, se făcea religie în școală și aveam ore cu preotul din sat în școala elementară. După aceea, am plecat în Brașov, la vârsta de 14-15 ani. Acolo, bineînțeles, te întâlneai cu mediul în care te învârteai. N-aș putea să spun că credința era pe primul plan, deși fără credință în Dumnezeu nu erai recrutat, erai abandonat. Pot să spun că Mișcarea Legionară s-a născut în prigoană și în prigoană este încă. Ce au fost cele trei luni de zile în 1940, a fost foarte puțin. Deci, curiozitatea asta m-a dus ca să văd cum se țineau ședințele. În adâncul pădurii se făcea un foc mare, apoi se deschidea ședința cu rugăciune. Acesta era primul punct, deși Mișcarea Legionară nu era una exclusiv duhovnicească. Era o Mișcare care cuprindea toată viața omului. Însă, se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Apoi se continua cu cântece legionare, cu marșuri, cu teme de luptă. M-au ținut cam un an de zile în pregătire și după aceea am văzut și celelalte lucruri și m-am atașat de Mișcare care avea și această Frăție pentru tineret care se ocupa exclusiv de educație. Propriu-zis nu aveam nimic în comun cu politica. Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Și așa ne întâlneam la o lună, la două luni când veneau nu numai din județ, ci și din țară.
V-ați gândit atunci că exista pericolul să faceți temniță pentru apartenența la Frăția de Cruce?
Oh, cum să nu! Ce ni se făcea? Ne făceau educația morții, a sacrificiului, a jertfei. Dacă ne-ar fi fotografiat cineva, ne-ar fi văzut că după ce am fost arestați și condamnați, noi toți râdeam.
TINEREȚE „IZOLATĂ” SUB CHEIE
Așadar, la 19 ani ați primit condamnarea la temniță cu zâmbetul pe buze. Sentința era totuși de 15 ani de detenție…
Sentințele erau dictate. Îmi vine să râd când îmi amintesc că m-au numit șef de cuib, deși n-am fost. Dar nici n-am negat, am lăsat să se creadă așa. Colegi de ai mei au primit câte 10 ani, fiind socotiți ca simpli membri. Dar pe mine, pentru că m-au pus ca șef de Frăție, m-au condamnat la 15 ani, dintre care am făcut 12 ani jumătate.
Unde i-ați făcut?
La Aiud. Majoritatea temniței am făcut-o la Aiud. De la Brașov am fost transferat la Aiud și de la Aiud la Suceava. Nu știu de ce m-au băgat în grupul ăsta cu prințul Ghica, cu dl Traian Trifan, cu Traian Marian. Eram copil față de oamenii aceștia; numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Foarte puțin. …Se ducea o propagandă de câștigare a noastră ca să trecem de partea lor. Deci, prima fază a comuniștilor, aceasta a fost: de colaborare, de prietenie, de muncă împreună cu ei, să primim cărți bolșevice, să-i citim pe Karl și Marx și pe toți idolii lor pe care noi i-am refuzat din start. Eram numai suflet. Tinerețea! Pe când ceilalți care nu au afișat o atitudine de frondă față de ei erau scoși pe la grădinile Statului, pe la colonii, noi stăteam la izolare. Pe vremea aceea pe mistici îi socoteam „pocăiți” și credeam că sub masca creștină căutau un subterfugiu ca să evite suferința. Erau tăcuți și fără niciun fel de afișaj.
Și Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide făceau parte din grupul acesta, nu?
Da. Sigur că nu era nici așa cum i-am judecat noi pentru că atunci când comuniștii s-au legat de credința lor, au văzut că nu se intră pe „poartă” și atunci și-au dat seama că au fost păcăliți. Îmi amintesc de Costică Dumitrescu, viitorul părinte Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, „Fachirul”, că era foarte tăcut. Pe părintele Marcu, atât l-a bătut Siguranța antonesciană cât și cea comunistă, că nu mai avea carne pe picioare, dar n-a scos un cuvânt. De aceea i s-a spus „Fachirul”. …Cum v-am spus, marea masă a deținuților se bucurau de o anumită libertate. Noi stăteam
numai în celulă zi și noapte. Deci, noi am început cu comuniștii sub cheie.
L-ați cunoscut pe Mircea Vulcănescu?
Da, l-am cunoscut personal. El a fost judecat în procesul lui Antonescu cu generalul Petrovicescu. În semilibertatea aceea se organizau conferințe, iar nouă ca tineri ni se părea că suntem în rai. Nu știai când trece timpul. Am fi vrut să tot stăm de vorbă cu ei, dar regimul alimentar era de așa manieră și în perioada aceea destul de sever, încât Vulcănescu trebuia să ia pauze pentru că se ostenea și nu mai putea vorbi.
„AM REFUZAT REEDUCAREA”
S-au tras anumite sfori politice pe care noi, cei din închisoare, nu le-am acceptat. Adică nu am acceptat să fim eliberați prin anumite convenții făcute cu comuniștii. Și s-a dovedit că cu Satana nu se colaborează și nu se duc tratative. Acesta e adevărul. Comuniștii și-au întețit spionajul, i-au lăsat pe legionari să se regrupeze și apoi i-au arestat. A fost multă suferință. Ce au făcut comuniștii cu Pătrașcu, cu toată pleiada de legionari? I-au supus la chinuri de neînchipuit. Nu numai că te înfometau, că eram pur și simplu ca cei din Auschwitz – mă speriam eu când mă duceam la baie și mă spălam cum îmi vedeam scheletul – dar erai ținut în carceri și subsoluri special amenajate. În primul rând erau atacate capetele. O săptămână îi băgau la carceră, în alta îi scoteau până când oameni sănătoși și voinici ajungeau să fie duși cu targa. …Dacă vizai libertatea cu orice preț, cedai. Însă nouă ni s-a făcut această educație: că nu poți să slujești la doi stăpâni; ori lui Dumnezeu, ori lui mamona. Și am refuzat reeducarea. La Aiud, reeducarea nu era chipurile, pe față, nu te obligau. Dar îți scriau viața de așa manieră, că trebuia să alegi moartea sau să treci de partea lor. Și dacă acceptai moartea, rămâneai pe loc. Aici Dumnezeu a lucrat foarte mult, pentru fiecare, cu pregătirea lui, cu gradul lui de credință. Unii au murit, că a mai venit peste noi și tifosul. Și eram doi în celulă. Mi-amintesc doar numele de familie al colegului meu. Era Marin, iar al meu era numele propriu, Marin. Când am bătut în ușă ca să-l ducă la infirmerie, că avea temperatură și era bolnav rău, avea peste 40º, gardianul mi-a trântit ușa în față și mi-a spus că dacă mai bat o dată, mă trimite la izolare. Și Marin a murit. M-am îmbolnăvit și eu.
6 LUNI ÎNCHIS ÎN CARCERĂ
„LA ZARCĂ M-AM VINDECAT DE TIFOS ȘI AM IUBIT SINGURĂTATEA”
Cum ați scăpat de tifos?
Dumnezeu m-a scăpat. Trei zile am avut temperatură. Dar omul are credința că oricât de grav ar fi, se va întâmpla cu el un miracol și va scăpa. Sigur că încercările nu au fost ușoare.
Cum biruiați frigul, dorul de casă, de cei dragi, mai ales în anii de izolare?
Nu numai că am trecut prin încercările astea de 10-12 zile la Neagra, la Carceră, dar la Alba m-au ținut 6 luni, din ianuarie. M-au dezbrăcat, să nu am pulover, absolut nimic, numai zeghea, pantalonul și cămașa și m-au băgat într-o celulă lângă W.C., la ultimul etaj, E3 în celularul nou. Eram încă cu alți doi camarazi când m-au luat din celulă.
Dar ați făcut ceva anume când v-au ridicat?
Nu, absolut nimic, că nu aveai voie nici să te rezemi de perete, înțelegeți? Trebuia să stai nemișcat pe marginea priciului. De plimbat nu puteai să te mai plimbi pentru că erai slăbit în ultimul grad și atunci când stăteai, nu cumva să te rezemi de perete că asta însemna carceră, izolare. Și la izolare aveai turtoiul acela de 200 de grame, niște mălai din acesta băgat la cuptor. Și acolo îți dădeau într-o zi turtoiul și într-o zi îți dădeau zeama aia de chimen. Eh, când îți dădeau terci…
Era sărbătoare?
Mare. Și ce să vă spun? M-au băgat acolo în celulă. Celula era goală, nu pat, nu nimic, absolut nimic. Au scos ferestrele și era o iarnă și un ger!… Când m-au băgat acolo, pot să vă spun așa, că parcă mi s-au înnegrit ochii când am văzut că este gerul acela, că în celelalte celule era altceva. Când ai o celulă lângă W.C.-ul acela care era cu un sloi de gheață în el, în prima clipă, ce credeți că am văzut? Am văzut negură. Și bineînțeles că simțeam – că aveam auzul foarte ascuțit, nu ca acum – și simțeam ocheanul de la ușă, spionul cum supraveghează. Zic: „Doamne, Tu care ai spus că niciun fir de păr din capul nostru nu piere fără știrea Ta, Tu știi că eu sunt adus aici ca să cedez, să trec de partea vrăjmașului. Întărește-mă, Doamne, ca să pot trece peste această încercare”. M-am mișcat eu în stânga, în dreapta ca să mă aclimatizez și am zis așa: „Măi, dacă a trecut un minut și nu am pățit nimic, trece și al doilea și așa mai departe” și cu rugăciune m-am și aclimatizat. Ca să dau o explicație omenească, m-am aclimatizat cu starea aceea de îngheț. Și nu numai că m-au ținut acolo până s-a terminat iarna. M-au ținut până în luna iulie și în luna iulie din celularul acesta nou m-au zvârlit în Zarcă.
„E CEA MAI MARE FERICIRE SĂ FII SINGUR! DAR SĂ ÎL AI PE HRISTOS, PENTRU CĂ OMUL NU POATE SĂ RĂMÂNĂ SINGUR”
Și dormeați pe jos în gerul acela?
Da, sigur că da. Te ghemuiai. Dumnezeu știe cum rezistai. Poate că tinerețea și cu rugăciunea…
Și nu ați răcit în perioada asta?
Nimic. Nu vedeți? Eu pe pielea mea pot să spun că am scăpat de tifos, deci de moarte curată. Am scăpat și de înghețul acela în care m-au pus. Și când m-au dus la Zarcă, acolo am fost ținut până în ’64 când am fost pus în libertate odată cu părintele Dimitrie Bejan. Ne-au mai scos de două sau de trei ori cu forța și ne-au dus în sala mare, unde se țineau ședințele de reeducare și ne aduceau câte un șef care ne vorbea. Acolo ne-am întâlnit cu alți camarazi și am mai schimbat câte un cuvânt. „Ce mai e nou?”, acesta este dictonul. „Cine a mai venit? Cine a mai plecat? Ce se întâmplă?”, acestea erau întrebările. M-ați întrebat de dorul de cei dragi. Eram la Zarcă și acolo m-am vindecat eu și am iubit singurătatea. Și am tras concluzia că până și sentimentul acesta de dragoste față de cei apropiați – eram la a doua condamnare de 10 ani – este un păcat. Fiind singur în celulă, am avut un vis într-o noapte. Fără cărți, fără informație, fără să mai discuți și tu cu cineva, ani de zile, nu o zi, două, l-am visat pe tatăl meu care era mort și despre care credeam în vis să este viu și stăteam de vorbă cu el. Pe soție, vă spun sincer, nu mi-o mai aminteam, nici nu mai știam cum mai arată. De fapt împreună n-am stat decât un an, în care timp am fost arestat, iar ea era gravidă în a șasea lună atunci. Și mi-am văzut copilul după 7 ani și jumătate. Așa a vrut Dumnezeu. Am un respect și o recunoștință față de ea, pentru că a avut atâta credință și încredere în mine, că la îndemnul părinților – ea era mai mică decât mine cu 15 ani – nu și-a refăcut viața. Părinții ei credeau că sunt mort, din moment ce mi-a venit acasă geamantanul cu hainele civile, fără niciun fel de explicație. Dar ea a spus totuși că: „Marin nu e mort!” și că nu se recăsătorește. Și într-adevăr așa s-a întâmplat.
Dar să mă reîntorc în celulă când trebuia să mă concentrez ca să îmi mai aduc aminte de chipul ei. Și m-a apucat așa un fel de dor și mi-am simțit obrajii plini de lacrimi și mă ardea ceva în creier și în inimă. Era un foc de care voiam să scap, dar nu puteam. Și atunci ce mi-a venit mie în minte? Mi-a zburat gândul la Sf. Antonie cel Mare, cu omul acela care împletea și despletea o funie în fața chiliei lui și care îi spunea: „Fă și tu așa!”, după care a dispărut. Eu, ce concluzie am tras de aici? Că rugăciunea este legată de o activitate, de o muncă. Și mi-am zis: „Ăstora, le place să li se frece dușumeaua ca să fie foarte curată”. Deci am sărit de pe prici, am turnat niște apă pe cârpa de spălat și am început să frec, rostind: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Și așa am șmotruit dușumeaua cam un sfert de oră și m-am liniștit. Dar cu asta, ce am constatat eu? Că nu mă mai mișcă ceva sentimental și am început să iubesc singurătatea. Și până în clipa de astăzi iubesc singurătatea extraordinar de mult. Aproape că nu mai înțeleg pe unii care se plâng că sunt singuri. E cea mai mare fericire să fii singur! Dar să Îl ai pe Hristos, pentru că omul nu poate să rămână singur. Locul acesta, care este mintea și inima noastră, trebuie să fie ocupat de cineva. Or, spune Mântuitorul în Sf. Scriptură că omul după ce se curățește și rămâne singur, nu poate să stea mult timp singur pentru că va veni diavolul respectiv care locuia în el cu altă ceată mai mare și starea lui va fi mult mai gravă ca înainte. Deci grija este să-L avem pe Hristos în mintea și în inima noastră. Cât privește celelalte sentimente, simțuri și așa mai departe, acestea trebuie limitate, să se supună voinței noastre. Cu sentimentul acesta de singurătate, am rămas de atunci, din a doua pușcărie.
„SĂ PRIVEGHEM ASUPRA SIMȚURILOR!”
Cum îi priveați pe turnători? Aveați resentimente față de ei sau îi tolerați, pur și simplu?
Ne feream de ei. Nu discutam cu ei absolut nimic. Eu nu i-am înghițit. Au ieșit în evidență câțiva turnători, în special din Moldova. Și bineînțeles că unii, poate că or fi fost de bună credință, dar ca să protejezi pe ai tăi, chipurile, și să dai informații, era un joc foarte periculos. Mai bine mori, decât să ai pe conștiință ceva!
Ați avut vreun moment în închisoare în care ați simțit că vă pierdeți nădejdea?
Niciodată. Deznădejdea n-a pătruns în mine, că deznădejdea de unde provine? Din lipsă de credință în Dumnezeu. N-a pătruns în mine deznădejdea, că numai atât trebuia: să bați în ușă și ieșeai din situație. Vedeți, în lumea aceasta duhovnicească, de mănăstire e altceva. Pe câtă vreme acolo, practic dacă alunecai în deznădejde, înseamnă că erai azvârlit în brațele lui Satan. Sunt anumite lucruri care mi-au intrat bine în cap, din cuvintele Mântuitorului, că: „Fără Mine nu puteți face nimic”, „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită”. Și dacă noi suntem totuși încercați și tulburați este pentru că noi stăm de vorbă cu ispita, pe când Sf. Părinți ne învață să nu discutăm cu gândurile. Cazi în genunchi și te rogi că trebuie să priveghem asupra simțurilor, a minții și a inimii noastre. Și orice ispită trebuie să o tăiem, adică să nu stăm de vorbă cu ea. Citeam viața Sf. Paisie Aghioritul și mi-am zis: „Iată, oameni care au ajuns la îndumnezeire, la sfințenie. Dar totuși nu au scăpat de încercări”. Și încercarea mare era gândul acesta al desfrânării. Și ce a făcut el? Și-a crestat piciorul stâng cu cuțitul în șapte locuri ca să nu cadă. Și după ce și-a tăiat bucăți de carne din picior, a mers la doctor. Iar doctorul l-a întrebat: „Ce ai pățit?”. Și el a zis: „M-a mușcat ursul”. Vedeți că mai mint și sfinții câteodată. Și ce concluzie trage el, că asta mă interesa? Că oricât am căuta noi să ne tăiem, să ne autoflagelăm, să ne băgăm în coșciuguri, nu se poate înlătura ispita. Chiar el spune că patima nu a încetat, deși s-a crestat de atâtea ori. Pentru că nu este ușor să duci viață de feciorie, ci numai cui îi este dat, spune Mântuitorul. Și îl mai vedem și pe Gheron Iosif, alt isihast care s-a luptat cu diavolul piept la piept. Lupta duhovnicească nu este ușoară și trebuie multă grijă pentru că sunt și ispitele de-a dreapta. Am fost în Sf. Munte și mi s-a povestit ce s-a întâmplat cu un călugăr care nu mai cobora la adunările fraților la care vii chiar dacă ești la pustie. Există o sărbătoare, o zi când toți se adună. El nu se mai ducea la aceste sărbători, în așa fel l-a păcălit diavolul care îl trezea la rugăciune și îi dădea și anumite semne și previziuni care se întâmplau. Cert este că el căpătase atâta încredere în diavol, că l-a adus până într-acolo încât să se arunce într-o fântână. L-au găsit călugării în fântână și a mai trăit trei zile după ce a fost scos de acolo.
Cel mai greu este să dibuiești viclenia vrăjmașului și cursele lui.
Toată cheia este să fii atent la tine, să simți încercarea. De exemplu, în închisoare mă studiam. Și sub aspectul acesta al erotismului, al instinctului de procreere, eram mort. Eram subalimentați. Postul are și el rostul lui și trebuie dus cu multă înțelepciune. Dumnezeu așa ne-a creat, cu trup și suflet. Sigur că slăbind energia aceasta trupească, lupta cu instinctul de procreere este mai ușoară. Dar când trăiești în condiții normale, cred că este una din cele mai grele lupte și ispita cea mai grea. Și este cea mai grea pentru că am văzut că și dacă te tai, te luptă nu numai instinctul, dar te răscolește și diavolul. El nu vine asupra noastră cu idei și ispite străine de noi. El le întărește pe cele ale noastre. De aceea trebuie multă atenție și depinde mult și de gândul omului. Dacă mintea ta este împrăștiată și vagabondează și nu o ții sub control, atunci repede cazi. Îți vin niște argumente de felul: „A, Dumnezeu ne-a dat pocăința și dacă ne-a dat pocăința, mai am timp. Hai să săvârșesc păcatul acesta”. Mare ispită!
„M-AM LĂSAT MAI MULT ÎN VOIA LUI DUMNEZEU ȘI N-AM AJUNS LA CĂDERE”
În închisoare, ați avut vreodată gândul acesta: „Hai să fac compromisul acesta și mă căiesc după aceea”?
Nu, niciodată. Chiar și cei care au căzut și s-au întors la Dumnezeu, au căzut pentru că nu au mai putut răbda, că există și o limită a răbdării pentru fiecare. Eu nu îmi atribui că am fost eu grozav, dar m-am lăsat mai mult în voia lui Dumnezeu și n-am ajuns la cădere. Însă m-am gândit la cei care au avut anumite funcții și care totuși au căzut, iar apoi au murit. Cred că alta le era cununa dacă nu cădeau deloc, dacă ar fi acceptat moartea.
Unii din cei care au căzut în închisoare mărturisesc că au trăit o stare de demonizare atunci când își băteau camarazii. Ați remarcat starea aceasta la alți deținuți, dintre cei cu care ați împărțit celula?
Din moment ce te unești cu diavolul și îi faci voia lui, ai căzut. Sigur că ajungi demonizat. Dar demonizarea aceasta din ce cauză e? E din cauza fricii, a neputinței, că iată, nu toată lumea a căzut.
Și cum faci față fricii care uneori e paralizantă și îți întunecă judecata?
Nu avem scuză atâta vreme cât avem exemplul lui Hristos și paharul morții Lui. Însuși Mântuitorul spune: „De este cu putință, înlătură-l. Dar dacă este voia Ta ca să-l beau, fie voia Ta”. Aici e cumpăna. Eu cred că nu am căzut în încercări pentru că am avut inima legată de Hristos și credința în Dumnezeu. Am vrut ca Dumnezeu să facă voia Lui în mine. Fără participarea noastră nu există virtute sau cădere. Dumnezeu ne-a creat liberi, cu discernământ de a alege ori una, ori alta. Și când te-ai încredințat lui Dumnezeu total, cu toată ființa ta, orice este străin de lucrul acesta, îl respingi. Rămâi unit cu Hristos și „Doamne, facă-se voia Ta!”. Dacă voința ta este să nu cedezi, Dumnezeu te ajută în momentele de slăbiciune.
Dacă ar fi să dați un sens suferinței trăite în toți anii de temniță, care ar fi acesta?
E salvarea omului, suferința. Să știți că suferința ne apropie mult de Dumnezeu. Credeți că eu mai pot să retrăiesc ce am trăit acolo? Vă spun sincer că mă simțeam în nenorocirea aceea și în toate lipsurile, fericit. Nu aveam o explicație pentru starea aceasta. Imediat cum am fost eliberat, au început gândurile, grijile. Credeți că în Sf. Litrughie când se spune: „Toată grija cea lumească să o lepădăm”, este o simplă poezie? Este lucrul cel mai extraordinar să te lepezi de sine, de griji. Vedeți că astăzi toată lumea e bolnavă, mai ales tineretul care se plânge că nu are liniște sufletească. Păi, de ce nu ai liniște? Pentru că nu-L ai pe Dumnezeu, că dacă L-ai avea cu tine, atunci ai avea pace. Și dacă ai pace, ai liniște. Da, tineretul de astăzi este bolnav sufletește. Caută pacea, liniștea și nu știe de unde provine.
Ați avut parte în temniță de spovedanie și de Sf. Împărtășanie?
Da, sub Antonescu. Însă, sub comuniști s-au bucurat de Sfintele Taine doar aceia care au avut fericirea să stea cu un preot. Preoții care au venit în temniță după 1950, au adus și Sf. Împărtășanie ascunsă prin haine; alții făceau vin din marmeladă și prescuri din pâine și săvârșeau Sf. Liturghie acolo. Unii i-au discreditat pe preoții aceștia; e foarte ușor să vorbești de rău, de aceea trebuie să ne ferim de a vorbi pe cineva de rău. Dumnezeu e Judecătorul Suprem.
PAZA MINȚII ȘI A INIMII PRIN RUGĂCIUNEA LUI IISUS
Spuneați că lupta duhovnicească cu gândurile, cu patimile este una grea. Poți să biruiești fără ajutorul unui povățuitor?
Da, poți să-L ai povățuitor pe Dumnezeu. M-a preocupat mult problema aceasta: cum să ajungi să nu mai păcătuiești? Cum au ajuns desfrânații, criminalii la sfințenie, la îndumnezeire? Eu cred că prin paza minții și a inimii. Și cum să-mi păzesc eu mintea că de la gând toate pornesc? Dacă atunci când apare gândul, nu-l tai din fașă, nu-l resping de la momeală, atunci cad. Respingerea gândului este prima fază. A doua este că eu trebuie să vin cu rugăciunea. Și rugăciunea este aceasta a inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Deci lași imediat gândul care îți vine, momeala – pentru că momeala în sine, ca și ispita, nu este păcat, nu trebuie să te tulburi că îți vine o ispită – nu intri în discuție cu momeala și alergi imediat la rugăciune pentru că cea care ne salvează este rugăciunea. E numele lui Hristos. Starea de neliniște pe care o avem în noi este un lucru bun, pentru că te împinge la rugăciune. Ați văzut ce spun Sf. Părinți diavolului: „Îți mulțumesc, măi, necuratule, că uitasem să mă mai rog și că mi-ai adus aminte”. Este firesc ca ispita să-ți vină prin cei apropiați, prin casnicii tăi, cum spune Mântuitorul. Vine o ispită asupra unei surori, poate nu știe cum să lupte cu ispita, tu trebuie să o suporți așa cum este, să te rogi la Dumnezeu, nu să plimbi vorba de colo colo, pentru că aceasta este vorbire de rău. Trebuie să fim permanent cu luare aminte, pentru că acesta este firescul viețuirii în comunitate. Când ești pustnic, doar tu cu Dumnezeu, nici ispitele nu prea vin în felul acesta. Iar în comunitate trebuie să știi să fii înarmat, să nu dai curs ispitei.
Din păcate, duhul acesta al comodității care domnește în lume ne contaminează și pe noi, monahii. Vrem să nu purtăm lupte, să avem doar pace și bucurie.
Lâncezeala e mare păcat. Trebuie să avem spiritul acesta de jertfă, de dăruire, de dragoste. Dar ajungi la dragostea adevărată prin aceste mici piedici din viața casnică. Trebuie să ai râvnă aprinsă pentru Hristos și astfel vei reuși să raportezi totul la Hristos, iar nu la aproapele prin care îți vine încercarea. Care e punctul de pornire în viața noastră duhovnicească? Cum ne păcălește diavolul? Tocmai prin această momeală cu care noi stăm de vorbă. Nu vedeți că Sf. Părinți insistă să ne golim mintea de gânduri și să rămânem cu un singur gând, gândul la Hristos? Cu cât ne vom ruga mai des, cu cât vom ține mintea noastră ocupată cu Hristos, cu atât vom fi ispitiți mai puțin. Diavolul nu mai poate să mai intre, pentru că pe el îl arde rugăciunea. Așa că depinde în primul rând de noi, de voința noastră. Trebuie să fii mereu trezvitor și să duci o viață de atenție permanentă la tine însuți, după cum spune și Mântuitorul: Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită. Aceasta este trezvia. În ispită trebuie să te rogi, să nu fii nepăsător, să te străduiești pe cât poți să fii permanent în rugăciune. Și cine se roagă ajunge la rugăciunea neîncetată. Așadar depinde în primul rând de voința noastră, pentru că Dumnezeu ne-a dat această libertate de a alege: discernământul. Ați văzut că Sf. Antonie cel mare a socotit virtutea discernământului cea mai mare dintre virtuți. Dacă nu am această discernere, această luminare lăuntrică, ușor cazi și zici: „Eu știu, care o fi voia lui Dumnezeu?”. În spatele poruncilor Lui, stă voia lui Dumnezeu. Nu e nimic necunoscut.
Râvna aceasta, cred că vine tot de la Dumnezeu, de la harul Duhului Sfânt. Și să nu ne lăsăm furați! Să ne preocupe permanent păcatele noastre, cum să ne lepădăm de omul cel vechi ca să ne îndumnezeim. Să fim exigenți cu păcatul din noi! Să iertăm, să ne rugăm, să ne păstrăm sufletele curate și să luptăm împotriva a tot ceea ce ne duce la necurăție. Să-l ținem pe Hristos mai mult în mintea noastră!
„SĂ NU CREĂM SINGURI SPAIME!”
Credeți că trăim în vremurile în care se exercită un control asupra minții omului care îl face incapabil de rugăciune?
Când Apostolii L-au întrebat pe Mântuitorul ce va fi, El le răspunde: „Ajunge zilei răutatea ei. Ceea ce vreți să știți voi, nu este dat vouă a cunoaște”. Să nu ne preocupe atât ce va fi, cum va fi viitorul nostru, când va veni antihristul. Pe antihrist l-am simțit cum m-a zdrobit în generația și în lupta pe care am dus-o. Ce va fi și ce forme va mai lua în viitor, nu știm. Să nu creăm singuri spaime! Să nu ne angajăm în lucruri de care nu suntem noi răspunzători! Dacă Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile pe mâinile diavolului, nimeni, nici măcar cei aleși, n-ar fi putut să reziste! Așa că, să avem încredere în mila lui Dumnezeu cu noi! Drumul pe care ni l-a croit Mântuitorul și care este strâmt, e greu și spinos, îl putem parcurge numai cu ajutorul Lui. Pe mine mă interesează cum e clipa pe care o trăiesc zi de zi. Cum e clipa aceasta? E cu Hristos, e împotriva lui Hristos, e păcat, e virtute? Acesta este omul nou. Nu vedem că sfinții ne învață să ne uităm chiar și trecutul nostru? Să ne intereseze clipa de față, să o trăim cu Hristos și în Hristos și pentru Hristos. Să nu ne întristăm pentru tulburările noastre interioare, pentru că ele trebuie să ne ducă la rugăciune. Dacă diavolul ar ști că încercările acestea sunt spre folosul nostru, nu le-ar mai întrebuința. Să ne gândim mai mult la ce a spus Hristos: „Frații Mei, surorile Mele, mama Mea sunt cei care fac voia lui Dumnezeu”. În rest, orice abatere de la drum, e păcat.
Voia lui Dumnezeu, o raportați la poruncile evanghelice?
Absolut. „Să-L iubiți pe Dumnezeu din tot sufletul vostru, din tot cugetul vostru, din toată inima voastră, cu toată puterea ființei voastre și pe aproapele nostru ca pe tine însuți”. Nu spune să-l iubim pe aproapele ca pe Dumnezeu. Dar trebuie să trăim în armonie și ceea ce vrem noi să ne facă aproapele nouă, să facem și noi aproapelui. Una este dragostea față de aproapele care este limitată și alta este dragostea față de Dumnezeu. Și una și alta au la bază această renunțare la sinele nostru. Pentru că în viața noastră, cu el avem de furcă: cu sinele nostru. Să căpătăm sinele lui Hristos care e jertfelnic!
Dacă ar fi să dați o definiție smereniei, care ar fi aceasta?
Smerenia este să simți că ești cel mai păcătos. Și dacă te consideri că ești cel mai păcătos, nu îl judeci pe aproapele tău pentru că judecata te duce la mândrie, pe când smerenia te duce la dragoste. Smerenia este opusul mândriei și cel mai mare păcat al nostru este acesta, mândria. Asupra ei trebuie să fim foarte atenți pentru că e foarte subtilă. Să vorbim mai puțin despre eul nostru. Când vedem pe cineva în discuții și în relații că pune accent pe eul lui, că: „eu am făcut”, „eu am dres”, înseamnă că omul acela nu este prea jertfelnic. Când noi vom reuși în lucrurile acestea mărunte, de relație între noi, între frate cu frate, soră cu soră să jertfim acest eu, ambiția și slava noastră deșartă, vom merge pe drumul către smerenie.
„ALTFEL AR STA LUCRURILE DACĂ TINERII AR AVEA UN IDEAL DUHOVNICESC”
Mai acordați vreo șansă de regenerare spirituală tineretului de astăzi?
Sunt tineri, mai ales din studențime care vor ceva, dar sunt derutați pentru că nu au modele. Am cunoscut în ultimul timp niște studenți de la Istorie și vor să cunoască adevărul. Și cum adevărul nu e scris nici în cărțile de școală, nici profesorii nu îl predau, ei sunt dezorientați. La ei, punctul numărul 1 nu mai este un ideal. Idealul lor superior este materia. Ei își pun mai întâi problema viitorului lor. Vedeți cum lucrează diavolul? Dacă strămoșii noștri au murit și au luptat pentru pământul acesta, astăzi 54% din pământul țării noastre este vândut străinilor, iar toți pe care i-am avut ca elită în toate domeniile astea de educație și de medicină, au părăsit țara. Vedeți cum se cucerește și cum pierdem România? Altfel ar sta lucrurile dacă tinerii ar avea un ideal duhovnicesc, adică învierea și nu numai învierea lor personală, pentru că fiecare face parte dintr-un neam. Dar nu poți să învii neamul, dacă nu învii tu, mai întâi. Mai întâi trebuie să te schimbi tu, să-l alungi tu pe omul cel vechi din tine. Deși avem impresia că Dumnezeu nu ne ajută, El oricând poate să schimbe totul. Dar dacă tu nu ai o generație de oameni educați, pe cine vrei să pui în locul acestor oameni păcătoși care toată viața lor s-au luptat să ajungă în vârful țării, ca să fure? Nu vedeți ce legi se dau? Toate sunt împotriva propriului neam, a românismului. Sigur că diavolul caută ca tot ce avem noi mai bun să fie distrus, să promovăm homosexualitatea, să o legalizăm, să nu fim exclusiviști. Deși au în față trei milioane de iscălituri, nu le iau în considerare. Sub masca aceasta a libertății, de fapt vor să promovăm păcatul. Dacă am avea conducători credincioși, altfel ar sta lucrurile.
Nemaiavând oameni de atitudine, ce ne rămâne de făcut?
Trebuie să ne rugăm mai mult, că Dumnezeu nu ne lasă. Este imposibil ca peste 50, 100 de ani să nu se nască cineva în neamul acesta care să ducă mai departe această flacără a neamului. Dumnezeu va interveni la un moment dat. Cine a crezut că va mai dispărea comunismul nu numai din țara noastră, ci și din lume? Dar Dumnezeu i-a scos în ’89 pe acei copii care s-au dus cu pieptul deschis în fața gloanțelor și au cântat: „Cu noi este Dumnezeu” când comuniștii credeau că au anihilat și preoții și Biserica. Noi să avem încredere în Dumnezeu că nu își vor atinge scopul și că toate câte se vor întâmpla pe pământ sunt niște încercări pentru că Dumnezeu își cerne fiii. Ce le-a spus Mântuitorul Apostolilor? „Vedeți că Satan a cerut să vă cearnă”, adică să vă pună la încercare. Petru, care suntem noi, ce zice? „Eu, Doamne, chiar dacă toți Te vor părăsi, eu nu Te voi părăsi”. „Tu? Nu va cânta cocoșul de trei ori și te vei lepăda de Mine”. Adică ce înseamnă asta? Că suntem slabi și repede ne lepădăm de Dumnezeu. Dar El este atât de îngăduitor cu noi! Cât ne iubește El pe noi!… Până acolo că S-a lăsat răstignit tot pentru noi, că nu puteam să plătim păcatul strămoșesc. Dumnezeu este drept, dar este și atotmilostiv. Numai Dumnezeu poate să fie și drept și atotmilostiv pentru că El se jertfește. De aceea la baza vieții noastre creștine este jertfa. Și jertfa ce înseamnă? Înseamnă iubire. Dumnezeu a luat chipul nostru din dragoste pentru noi și ne cheamă să-L urmăm și să nu primim tot ce vine străin de dragostea de Dumnezeu, adică străin de jertfă. Nu există nimic care să fie deasupra jertfirii de sine și totdeauna trebuie să ne raportăm la porunci. Iubim noi? Facem din iubire, de pildă, treaba aceasta? Și de câte ori îți aduci aminte de Dumnezeu, roagă-te! Vrei să te desăvârșești? Caută să-L ai pe Hristos permanent! Conștientizează această prezență permanentă în tine a lui Dumnezeu. Tu nu-L vezi, dar El te vede în fiecare clipă. Și aceasta e o rugăciune permanentă. Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să ajungi la asemănare cu El și ca să ajungi la asemănare cu Dumnezeu trebuie să treci prin treptele acestea de despătimire, de înnoire. Să ai paza ca să nu cazi niciodată în deznădejde pentru că deznădejdea este biruința diavolului, adică L-ai pierdut pe Hristos. Așa cum spunea doamna Aspazia, să-L ținem pe Hristos cu amândouă mâinile lipit de noi că nu El se depărtează de noi. Noi ne îndepărtăm de El prin păcatele noastre, prin gândirea noastră.
(Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, iulie 2018, publicat în Revista Atitudini, Nr. 56)
Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…
Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.