Părintele Justin Pârvu: Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

Despre dezvoltarea filocalică a vieții monahale și laice

Despre rânduială și categorii de nevoitori

Într-o mănăstire, stareţul şi economul trebuie să dea ascultări fraţilor, după capacitatea, înclinarea şi pregătirea duhovnicească a fiecăruia. Să observi ceea ce Dumnezeu i-a sădit în firea lui şi spre aceea să-l orientezi. Vin, de pildă, în mănăstiri firi mai contemplative care au nevoie de o povăţuire duhovnicească, şi nu doar de muncă. Ei, dacă îl dai pe mâna unui econom, pe mâna unui duhovnic, care n-are oarecum o cultură şi o pregătire duhovnicească, pentru că el este un om practic, un om mai dur, un om mai lipsit de sensibilitate şi nu-l poate înţelege pe omul acesta care a venit după altceva, el se izbeşte aici de o stare de lucruri încât, săracul, îl faci să iasă din mănăstire. Este astfel un suflet pierdut, pentru că băiatul ăsta avea idealul lui: că în mănăstire poate găsi o viaţă de trăire autentică şi de asceză. Ei bine, aici nu găseşte, se retrage din nou în lume, începe să nu mai creadă, şi astfel omul acesta devine un om potrivnic de acum înainte şi vieţii creştine, nu mai vorbesc de viaţa de mănăstire în sine care, chipurile, este locul de desăvârşire a creştinului, că doar asta urmărim: desăvârșirea sufletului.

Şi vine al doilea tip de om, vine omul practic, omul căruia îi place să lucreze pentru mănăstire, se zbate toată ziulica să facă totuşi ceva pentru ataşarea lui în locul în care se găseşte. Ei, pe acesta să-l laşi să-i ofere lui Dumnezeu cu bucurie ceea ce poate el să jertfească. Ştiţi istorisirea aceea cu fratele acrobat care intrase în mănăstire şi care nu ştia să facă decât tumbe în faţa icoanei Maicii Domnului, pentru că Maica Domnului îi spusese să facă ceea ce ştie el mai bine. Iar Maica Domnului şi Pruncul au primit jertfa lui nevinovată, şi chiar Preacurata îi ştergea broboanele de sudoare de pe faţă cu cinstita ei mahramă.

E bine ca ceea ce facem pentru Dumnezeu să facem cu bucurie. Mai era o pildă, când Dumnezeu aude din adâncurile iadului o cântare, cum cineva Îl slăvea din acele chinuri. Şi-l trimite pe Sf. Arhanghel Gavriil să vadă ce se aude. „Auzi, Gavriile, se aude ceva în adâncuri, se aude o cântare, în vaietele acelea, deosebesc o voce, ia du-te şi vezi, adă sufletul de acolo, ridică-l”. Şi l-a ridicat Gavriil, Sfântul Arhanghel şi l-a adus în faţa Domnului: „Dacă birui tu suferinţa prin cântare, treci la locul tău dincoace şi cântă veşnic, lăudând pe Domnul” – şi l-a trecut în rai.

Şi iată, prin urmare: un om care are dragoste să lucreze cizmărie, să lucreze tâmplărie, să facă sculptură, să lucreze orice îndeletnicire, să lucreze în agricultură, să lucreze la viţei, la purcei, la orice-l pui pe bietul călugăr acolo să facă, să-şi dezvolte înclinarea pe care i-a dat-o Dumnezeu, măi.

Vine altul, cu o altă vrednicie, altă capacitate, vizionarul, omul combatant, omul de luptă, omul de energie, deschide frontul, domnule. Pe acesta dacă îl pui la fierărie, sigur o să-ţi facă şi el potcoave, cuie pentru potcovit cai, o să-ţi potcovească şi el, o să facă şi el agricultură, dar o să facă după puterile lui şi o să provoace o nemulţumire datorită stângăciei lui, dar el are altă menire de la Dumnezeu şi atunci fiecare, dragii mei, trebuie aşezat la locul potrivit.

Nu vedeţi dumneavoastră, ca să produci o cultură de pomi fructiferi, trebuie să faci mai întâi o analiză a terenului, faci o pregătire prealabilă, observi în sfârşit dacă este expus terenul acela la soare, dacă are lumină suficientă, dacă are izvor de apă, dacă are în sfârşit nişte posibilităţi de a dezvolta o livadă. Ei, cam aşa se întâmplă şi cu viaţa noastră de mănăstire. A venit un frate, să îl treci prin toate aceste faze de încercare să vezi spre ce înclină. Nu mai este duhovnicul de altădată, căruia îi încredinţai acel frate, care să îţi spună după un an sau după doi ani: „Ei, uite, băiatul acesta este într-adevăr bun pentru lucrul cutare sau cutare. Îl călugărim, îl hirotonim, îi dăm ascultări, face şi una şi alta”, şi în felul acesta ai un om pregătit.

Dar neţinând seamă de stările acestea sufleteşti, de înclinările fiecăruia, am transformat (mănăstirea) într-o salată orientală şi nu se mai ştie decât dacă roboteşti bine, ridici, eşti sănătos. Dacă nu mai poţi te duci acasă, o iei în sfârşit în lumea întreagă şi în felul acesta batem pe loc cu dezvoltarea filocalică a mănăstirilor.

Impasul viețuirii filocalice

De aceea, dragul meu, neavând oameni pregătiţi ca să dezvolte în sfârşit un sector amănunţit al vieţii călugăreşti, am ajuns la acest impas, la această durere, în sfârşit, la un regres al vieţii duhovniceşti. Neavând oarecum sensibilitate duhovnicească, neavând cât de cât pătrundere şi analiză asupra vieţii fiecăruia dintre fraţii care vin, ajungi la un moment dat să-l descurajezi, nu numai ca să nu mai fie un călugăr, dar nu mai poate fi nici un creştin bun. Vede în mănăstiri acelaşi duh laic, de multe ori depăşit chiar – şi ne găsim în stadiul acesta deplorabil – pentru că lumea creştină este oglinda vieţii monahale. Dacă a dispărut viaţa monahală, într-o lume creştin ortodoxă, s-a dus şi viaţa creştină…

De aceea au atacat comuniştii, de pildă, mănăstirile. De ce au atacat ruşii Optina şi Kievul şi toate marile lavre ale Rusiei? Pentru că ştiau într-adevăr, cum spune şi Dostoievski, că toate marile lavre, mănăstirile, erau şcoala de formare a poporului rus. Apoi această şcoală de formare este întreaga Ortodoxie.

Ce s-a întâmplat cu Occidentul care a aruncat icoana, a aruncat Sfânta Cruce, a încuiat biserica? Iată, azi transformaţi în musulmani, în budişti, în protestanţi, în erezii peste erezii, au împrumutat din America toate bisericile satanice şi iată şi azi ne-au inundat şi pe noi, care credeam acum 25-30 de ani că e o poveste tot ce se întâmplă în Statele Unite. Iată astăzi, suntem atacaţi, suntem otrăviţi cu aceeaşi concepţie ateistă şi diabolică, satanică. Distrugi cartea, distrugi preotul şi atunci turma se risipeşte, slăbeşte. Ai văzut ce s-a întâmplat în veacul XX cu ateismul, cu masoneria care a format puternicul teren de distrugere a Ortodoxiei prin viața culturală. I-a desfiinţat, i-a băgat în sfârşit în temniţă, i-a condamnat la moarte, mii şi mii de oameni, care aveau să rămână bezmetici, ţărani, muncitori din fabrici, iar intelectualul să fie într-o sărăcie să poată să îi întindă în sfârşit o bucată de pâine mai favorabilă în posturi şi în felul acesta i-a transformat în nişte turnători unii pe alţii, ca să se producă neîncrederea, instabilitatea şi toată urgia pe care o trăieşti până astăzi.

Este mai bună o viață de retragere?

Viața de retragere este prielnică celui ce are oleacă de experiență contemplativă. Că altfel, dacă sari treptele, dintr-o părută duhovnicie, nu e bun. Întâi trebuie să treci prin ascultări, să te smerești, să înveți să faci și ceea ce este contrar rațiunii tale. Pe mine dacă mă pui acuma să mă duc la Sf. Munte să trăiesc într-o peşteră acolo, să stau, să-mi găsesc nevoinţa, păi, pentru mine e uşor să stau, da, că eu am 86 de ani, am o experienţă şi eu acum îmi duc ponoasele aici vrând-nevrând. Dar toate să se facă treptat, după rânduiala Sfinţilor Părinţi.

Așadar se mai poate lucra viaţă filocalică, nu?

Măi, se poate, dar nu cu orice fel de oameni, ci cu oameni pregătiți, prin ascultare, studiu, rugăciune. Trebuie să-ţi formezi oamenii potriviţi pentru orice loc, ca să nu apară invidia că unul muncește și altul studiază. Dar dacă sunt așa adunați de peste tot… nu prea ai ce face decât pe ici, pe acolo. Trebuie să-l pregăteşti pe om, de pildă, să facă o anumită ascultare într-o latură frumoasă şi să asculte cu adevărat. Eram în vizită la mănăstirea Cozia. Toamnă, frumos, la sfârşitul lui septembrie, fructe, în sfârşit, livadă bogată acolo, şi eram doi tineri, veniserăm de la Cernica şi vizitam mănăstirile din Oltenia. Şi mergând prin livada aceea cu fructe pe jos, în sfârşit, copaci frumoși, parcă era raiul, paznicul strigă la un frate: „Frate Ioan, adă-mi o cană de apă”. Dar eu îi spun: „Dar ia nişte mere de acolo, taie setea”. „Noi suntem în ascultare. N-am blagoslovenie să iau să mănânc mere”. Ei atunci, am zis şi noi, veneam de la Cernica, eram anul VI parcă la Seminar, că deşi părintele stareţ Păunescu era un duhovnice vrednic, nu reuşea să ne convingă pe noi prin livadă pe la Cernica când umblam prin struguri pe acolo, prin toate soiurile de fructe de prin luna mai şi până în luna noiembrie, să nu mâncăm. Dar am văzut că se poate, acela nu mânca fără blagoslovenie.

Părinte, dacă se stricau?

Păi el avea rânduiala asta pusă de duhovnic: n-are voie să mănânce. Era o încercare. Ce era călugărul care primea în sfârşit un strugure în Pateric, ştiţi prea bine…

Îl dădea de la unul la altul şi ajunge tot la el.

Ajungea tot la el! Vezi dragostea desăvârşită şi împlinirea unei rânduieli călugăreşti? Aşa poţi ajunge de altfel să realizezi o viaţă filocalică. Dar şi acolo, şi în Filocalie, cam toţi erau în sfârşit în mănăstire, dar fiecare îşi avea rostul lui bine cercetat. Vedeţi prea bine şi în viaţa de obşte a cuviosului Paisie. Avea acolo numai cărturari, numai scriitori, numai copişti? Nu! Fiecare avea rolul lui. Îi lua şi îl forma pe fiecare, măi, de la cel de la apă, până la cel de la viţei, de la îngrijitul animalelor ajungea până la tipografie şi lucra şi-acolo. Şi acuma s-ar putea face în felul acesta lucrurile, dar este foarte greu pentru că nu mai este „umplutura” aceea sau structura omului nu mai e aceeaşi. Structura omului este dezmoştenită de la originea lui. Pentru că toate căsătoriile acestea ale tineretului nostru, căsătorii cu musulmani, ortodox cu mahomedan, căsătorii cu chinezi, căsătorii cu spanioli, au creat un amestec mare. Ei bine toată această origine daco-romanică a noastră, această Ortodoxie nu se mai potriveşte, măi, cu amestecul acesta. Şi atunci omul este cu totul altă structură. Ia, pune frăţia ta să faci un amestec metalic. Nişte metale în sfârşit care nu sunt compatibile unul cu altul. Ce poate să iasă? Un surogat. Cam aşa se întâmplă şi în viaţa noastră de toate zilele. Cu cât ai un metal mai nobil, cu atât aliajul este mai trainic, mai bun. Cam aşa e şi cu viaţa sufletească a omului; cu cât are mai multă învăţătură, o eleganţă, o educaţie, o formare, cu atât are şi un rezultat mai bogat. Dar aşa, pune-l tu pe slavul ăsta cu românul, cu latinul, pune-l tu pe neamţ cu ortodoxul din Munţii Carpaţi, pune-l tu, în sfârşit, pe francez să-l aduci, să-l pui cu un dobrogean, aşa care-i şi turcit, e şi bulgărit, e şi mai ştiu eu cum, și iată ce-ţi iese într-o mănăstire, cu o asemenea dublură? Și te mai minunezi de ce nu se mai potriveşte cu perioada asta a Sfântului Siluan Athonitul? Nu vedeţi frăţiile voastre ce anarhie este acum într-o şcoală? Intră profesorul în clasă şi abia după 5-10 minute se face linişte şi mai vin și cu drepturile elevului şi drepturile omului, drepturile cutare, că n-ai voie să vorbeşti urât. Dar el are voie să-ţi dea ţie în cap, să-ţi ceară socoteală de ce i-ai pus nota cutare, de ce l-ai luat de perciuni? Tu, ca profesor să asculţi pe elev, dar el nu te ascultă pe tine. Deci s-a insuflat duhul ăsta satanic, încât săracul merge din ignoranţă în ignoranţă, din prostie în prostie şi oameni nepregătiţi vin şi în mănăstire ca şi în orice ramură de activitate din societatea asta. Îşi termină o Facultate, săracul, de Agronomie, dar el nu ştie să protejeze un porumb. Termină în sfârșit, Facultatea de Istorie, dar el nu ştie unde ar fi un exemplu de pictură exterioară făcută de Petru Rareş. Se minunează domnul student din anul IV unde ar putea să fie un monument istoric în Moldova. Ce să faci cu oameni așa ignoranți? Şi toate merg în aceeaşi ignoranţă şi neştiinţă; o să ajungem să nu mai ştim cât e 8×9. Scoţi calculatorul american, să-ţi spună cât e 8×9, că omul modern nu mai ştie, el vede la televizor, vede pe internet, vede peste tot şi nu-ţi mai citeşte el pe Agârbiceanu, nu se mai duce la Eminescu şi la Hașdeu, nu mai cunoaşte nimic. Că-i dă la calculator ce îi trebuie acolo, oleacă, şi gata!

Apoi, dragii mei, greu să faci păstori din aluatul acesta! Greu se fac oameni filocalici, greu se fac oameni de conducere în mănăstiri, în instituțiile religioase creştine mari. Cu ce să faci o academie ortodoxă, să pregăteşti în sfârşit un Ieremia Movilă, un Petru Movilă, un Varlaam, un Dosoftei? Să pregăteşti atâtea şi atâtea elemente care să sprijine Ortodoxia noastră? Și iată-ne săraci… Într-adevăr se nevoieşte conducerea asta a Bisericii noastre să studieze călugării, să facă Seminar, să facă Teologie, dar pot, săracii, mai încolo (să facă ceva) când călugării bat mingea cu copiii pe la Mănăstirea Neamţului?  Vin  frăţiorii, pun dulama în cui şi dau şi ei cu mingea, gol. Apoi numai după gol merge şi monahul. Şi iată că lucrurile se petrec din ce în ce mai stângaci, din punct de vedere al structurii noastre duhovniceşti.

Vremurile care sunt și pe care le trăim sunt din ce în ce mai defavorabile vieții duhovnicești. Omul zilelor noastre e din ce în ce mai rece, mai distant, mai lipsit de esența aceasta duhovnicească. Mentalitatea lumii va lua așa o întorsătură spre modernism care va face să dispară tot „balastrul” ăsta – cum socotesc ei – canonic și monahal și „învechit”. Dar cu toată evoluția asta a lucrurilor, creștinul ori de trăiește, ori de moare, al Domnului este. Amin.

(Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin, anul 2005; Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 52)