Pentru Duminica Iertării trebuie să spun câteva cuvinte. Această zi dobândeşte o deosebită însemnătate când sincer cerem iertare unul altuia. Când iertarea este dată din ambele părţi, atunci sufletul se simte slobod şi plin de pace. Şi aceste condiţii, a slobozeniei şi a păcii, foarte mult uşurează Postul… Şi voi pregătiţi-vă pentru ziua aceasta, ca să lepădaţi din inima şi din mintea voastră orice umbră de întărâtare împotriva fratelui…

Din însuşi începutul Postului se va cânta despre Adam cel izgonit din Rai – lucru de mare însemnătate. În rânduiala istorică, mai târziu se va face pomenire de căderea în păcat a lui Adam şi de hotărârea lui Hristos de a strica blestemul. În această zidire genială a întregului ciclu anual al dumnezeieştilor slujbe – în această sumă de theologie, de rugăciuni şi de învăţături ce reprezintă cărţile Marelui Post, este înscrisă toată Tradiţia, dar toate primesc forma rugăciunii, astfel încât theologia devine conţinutul tuturor rugăciunilor noastre…

Voi să mă iertaţi: Eu acum v-am vorbit despre amănunte ale vieţii noastre. Ţelul de căpetenie însă vi l-am exprimat în „Testamentul” meu. Rogu-vă, uitaţi de nimicnicia mea şi păziţi acest testament. V-am spus că nu este uşor. Însă de fiecare dată în asemenea cazuri, ca în Duminica Iertării ce vine, noi vom săvârşi această nevoinţă, şi să uităm toate ranele pe care le-am primit în viaţă! Iar când din inimă vom ierta tuturor fraţilor toate cele ce s-au adunat zi de zi, zile pline de trude, de nedumeriri, de strâmtorări, de lipsuri, atunci toate astea vor fi lepădate, şi duhul nostru se va slobozi şi va afla libertatea omului iertat, izbăvit de toate urmările păcatului şi însufleţit de o nouă nădejde.

Nu trebuie să ne uimim că în viaţă se nasc neînţelegeri, mai cu seamă în Post. Dar trebuie să ne învăţăm să preabiruim greutăţile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, Care zice: „Iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre”[1]. Iar prin faptul de a ierta greşalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putinţă a ocoli frecuşurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedeşte înţelepciune.

Unul din gândurile cu putinţă a fi cuprinse în „Iară din lemnul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”[2] este faptul că aceasta avea să tragă după sine dezbinarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Avel[3] – a fost dintru însuşi începutul zilelor omeneşti. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că „aşa a început”. Şi Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigăşii reciproce, în asupreli reciproce ş.a.m.d., toate cele ce sunt împotriva legii dragostei[4].

Ce pregătire ne propune Stareţul Siluan pentru întâmpinarea Paştilor? – Cu atât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom uita toată rana şi vom ierta toată jignirea pe care ne-o pricinuieşte fratele, şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii vecinice. A se micşora – este un măreţ act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuşi Domnul S-a micşorat pe Sine[5]. Citim la părintele nostru Siluan cuvintele: „Harul trăieşte în cei mai mici, iar nu în cei mai mari”[6]. Aşa i-a dat Domnul să înţeleagă: Cu cât mai mult se smereşte omul, cu atât mai mult se avântă la nevoinţa însărăcirii – cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, şi cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har[7].

(…)

Voi toţi cu dragoste m-aţi ascultat: Încercaţi să împliniţi toate acestea în Postul ce vine. De ce zic „în Postul ce vine”? – Pentru că, într-un chip straniu, împărăţeşte în lume acum o atmosferă încărcată. Şi pe buzele credincioşilor şi necredincioşilor tot timpul apare cuvântul „apocalipsă”, „evenimente apocaliptice”, „aşteptări apocaliptice”. În ce chip va veni sfârşitul, încă nu ştim, dar în anul de faţă tensiunea este mai mare decât înainte. Să încercăm să facem din acest Post un post al luptei pentru ceea ce v-am rugat eu: pentru unirea care va fi unire după chipul Sfintei Treimi.

De ce rugăciunea lui Iisus Hristos către Tatăl, înaintea însăşi morţii pe Golgotha, cuprindea cererea ca unirea care este în Fiinţa lui Dumnezeu Însuşi să fie dată nouă? – Este cea mai înaltă formă de îndumnezeire a omului. Iar a crede că ea poate fi însuşită fără dureri, fără răstigniri – este naiv. Cu mai multele suferinţe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor şi a tuturor nedreptăţilor, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Şi atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu „precum este”, cu alte cuvinte – ca „Dragoste”[8].

Iată ceea ce trebuie noi să trăim. Îndelung aş putea să vă vorbesc despre un fenomen curios: Oamenii nu îşi observă propriile greşeli, şi judecă pe alţii. Aşa se pierde unirea. Feriţi-vă de orice gând împotriva vreunui frate sau soră, căci fiecare gând pricinuieşte o crăpătură în zidurile cetăţii. Şi să ştiţi, nu este defel un lucru mic! Pentru că atunci când gândim ceva rău despre orişicine, şi după aceea ieşim din chilia noastră şi întâlnim acea persoană, urmările gândului rău încep să lucreze. Şi atunci celălalt va răspunde, în vârtutea acestui fenomen, în acelaşi fel. Şi niciodată nu este cu putinţă să ştii cine a „început” primul. Pentru care ne şi rugăm: „Dăruieşte-mi a vedea ale mele căderi”. Lipsa acestei viziuni duce la faptul că fiecare om crede că el are dreptate şi nu îşi observă greşalele proprii. Aceasta până şi ierarhii o fac, şi noi toţi. Aşa că feriţi-vă de tot gândul rău, la voi în chilie, iar atunci zidirea noastră va rămânea în picioare şi noi vom dobândi mântuirea. Dar dacă ne vom ierta nouă înşine greşalele, neînţelegând pe fratele, atunci toate se vor nărui.

Nu demult a venit la mine un tânăr care avusese un conflict cu soţia sa. Iar ei au doi copii. Şi eu i-am spus: „Smereşte-te, şi atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieţii copiilor cărora li s-au despărţit părinţii”. Aşa şi în familia noastră: Vom fugi ca de foc, ca de venin de şarpe, de orice umbră a dezbinării. Ne vom zidi viaţa aşa încât cu adevărat să ne mântuim, şi ca să ne însuşim acel dar al lui Dumnezeu pe care-l avem în libertatea duhului nostru de a ne aduna şi a trăi ca o singură familie.

Iertaţi-mă. Vorbesc dintr-o inimă îndurerată şi multe zic într-un chip dezlânat. Dar totuşi, ascultaţi-mi cuvântul şi veţi vedea bune roade în viaţa voastră. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Dobândeşte pacea, şi mii se vor mântui în jurul tău”. Noi suntem douăzeci şi şase de persoane. Aşa că, dacă Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile aici, şi pentru fiecare se vor mântui o mie – atunci douăzeci şi şase de mii de oameni vor ajunge în Rai!