realizat de monahia Fotini, 25 noiembrie 2011
Părinte, vrem să cunoaştem părerea sfinției voastre despre Marele Voievod Mihai Viteazul, mai ales pentru că se vorbeşte acum despre descoperirea unor oseminte cu aspect de sfinte moaşte, ce se presupun a fi ale măritului voievod. Se ştie că mitropolitul Nestor Vornicescu propusese canonizarea lui Mihai Viteazul, dar dosarul de canonizare se află încă pe masa sfântului Sinod, fără răspuns. Sfinția voastră considerați că este un sfânt?
Fără îndoială că este sfânt, ca de altfel majoritatea voievozilor români care şi-au iubit neamul, şi mai mult decât neamul, dreapta credință a Bisericii de Răsărit. Mihai Viteazul, însă, a excelat mai mult decât toți prin această dorință divină de a unifica pe toți românii, toți locuitorii acestei vechi Dacii, dezbinați de popoarele păgâne de-a lungul timpului, într-o singură națiune „națiunea română. Dacă nu era Mihai Viteazul, să spunem că astăzi am fi avut Moldova şi Ţara Românească, dar Ardealul sigur nu mai era al nostru. Datorită lui, în pământul Ardealului încă se mai săvârşesc liturghii ortodoxe, unde românii ardeleni se pot împărtăşi cu sângele şi trupul lui Hristos. De aceea ungurii nu îl suferă deloc şi au dus constant o campanie de denigrare a voievodului, astfel încât istoria să îl scoată din paginile ei.
Îmi aduc şi acum aminte, când eram mic, în şcoala primară, cu câtă demnitate şi patriotism ne preda învățătorul lecția despre Mihai Viteazul. Astfel de cuvinte ți se imprimă în suflet şi îți insuflă şi ție această iubire şi jertfă de neam şi țară. Aşa mi-a rămas imaginea lui Mihai Viteazul în vederea mea de copil de atunci, impresia de stăpân, o figură demnă şi neslugarnică. Aceasta era pentru mine imaginea poporului român „demn şi neslugarnic. Acum însă istoricii îți predau altceva, altă variantă istorică sau vorbesc prea puțin despre domnitorii noştri viteji, special pentru a stinge din noi orice urmă de patriotism, de jertfă şi onoare. Nu, noi trebuie să fim slugi şi cerşetori şi în fața Occidentului, şi în fața Răsăritului.
Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului. Faptul că s-au găsit într-o mănăstire, Plăviceni îi zice acum, ridicată de doamna Stanca, soția lui Mihai Viteazul, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, ocrotitorul ceresc al domnitorului. Se spune că această biserică îi era dragă domniței, deoarece din alunul în care s-a adăpostit odată de turci, scăpând de la moarte, a construit sfânta masă, unde se află altarul acestei biserici. Ei bine, în curtea acestei mănăstiri, părinții cu muncitorii de acolo au observat cum se surpa pământul într-un loc unde ei făcuseră un foc. Săpând puțin, pământul s-a scurs ca într-o clepsidră şi s-au descoperit nişte cărămizi ce alcătuiau un zid ce împrejmuiau nişte oseminte, sfinte moaşte, care în timpul liturghiei izvorăsc bună mireasmă. Acum sperăm că se vor face cercetări pentru a verifica dacă sunt sau nu ale voievodului Mihai acele sfinte moaşte.
Este foarte interesant faptul că în paralel cu aceste cercetări şi descoperire, s-au făcut şi săpături arheologice la spitalul penitenciar din Târgu Ocna, spre aflarea moaştelor Sfântului Valeriu Gafencu, unde s-au găsit câteva oseminte frumoase la culoare ale foştilor deținuți anticomunişti. Nu cred că este întâmplătoare această coincidență. Sfinții şi martirii neamului românesc comunică între ei şi vor să fie proslăviți ca să mijlocească pentru noi înaintea Tronului lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că Dumnezeu iubeşte neamul românesc şi scoate la lumină aceste oseminte de martiri, într-o perioadă anevoioasă, în care România are nevoie de ajutor dumnezeiesc.
România este o țară binecuvântată şi iubită de Dumnezeu, şi aceasta nu o spun cu mândrie, şi Dumnezeu, aşa cum a vrut şi până acum să păstreze acest neam neştirbit şi credincios Lui, aşa şi acum vrea să ne păzească de greutățile şi nelegiuirile ce se vor abate asupra întregii lumi. Pământul acestei țări este sfânt prin martirii şi sfinții pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel țara ortodoxă care şi-a păstrat tradițiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte țări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerțul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei țări, dar nu ne-au luat credința, nu ne-au luat tradițiile şi evlavia creştină. De aceste realități dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliți care rămân impresionați de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.
Şi acest lucru m-a făcut să îmi amintesc de ceea ce spunea Corneliu Zelea Codreanu „că aici vor veni toate neamurile să se desfăteze de frumusețea şi bogăția acestei țări. Iată cum cuvintele lui se adeveresc. Şi văd o asemănare mare între acest Codreanu şi domnitorul Mihai Viteazul, pentru că amândoi au luptat pentru biruința acestui neam, prin stârpirea tuturor duşmanilor şi străinilor ce ne-au oprimat şi furat bogățiile şi valorile țării. Amândoi au murit martirizați pentru nişte idealuri mărețe şi dumnezeieşti. Amândoi erau personalități puternice, alese de Dumnezeu, cărora puțini le puteau sta înainte. Mihai Viteazul a legat țările acestea de peste Carpați într-un singur neam, aşa cum au fost de la început lăsate de Dumnezeu. Singur Mihai Viteazul care a cutezat să facă această unitate între cei de un neam, între cei de o limbă, între cei de o credință ortodoxă. Oameni care au pus mai presus neamul şi nația decât propriile lor interese şi de aceea Dumnezeu i-a ales pe ei să împlinească acest plan divin, al unității noastre româneşti. Cel care a continuat această luptă şi acest ideal al unității noastre de neam, a fost Corneliu Zelea Codreanu. Aceşti oameni, alături de alți domnitori măreți ai neamului nostru, fac parte din planul lui Dumnezeu care acționează în istorie.
Mihai Viteazul a fost investit cu puterea harului lui Dumnezeu, prin vitejie şi dibăcie neîntrecute, încât şi Apusul şi Răsăritul se temeau de vitejia lui. Mihai Viteazul a fost cel prin care harul Domnului a lucrat mântuirea popoarelor creștine de păgânii turci care au fost opriți la Dunăre de domnitorul român, în dorința lor avară de cucerire a Europei. Dacă Europa ar fi fost vrednică atunci, poate că Mihai Viteazul ar fi eliberat Constantinopolul. Dar invidia vecinilor noștri creştini a spulberat acest ideal.
Acest ideal trebuie întreținut şi această datorie o au în special mamele, familia, învățătorii şi şcoala în general. Avem datoria să ne cunoaştem istoria, să ne putem cinsti martirii. Cine cunoaşte cât de cât viața şi vitejiile acestui domnitor nu poate decât să facă o plecăciune adâncă în fața jertfei lui Mihai Viteazul. Prin încununarea acestui domnitor cu canonizarea, ne vom încununa cu puterea lui Dumnezeu şi aici, şi dincolo. Şi împletim mai desăvârşit cununa mucenicilor şi cuvioşilor acestui neam, care veghează pentru mântuirea noastră.
Părinte, vorbiți înălțător despre România, dar credeți că vom putea să ne eliberăm de sub jugul străinilor care astăzi stăpânesc mai bine ca niciodată? Credeți că suntem un stat independent sau sub ocupație, atâta timp cât guvernul României merge în Israel să se consulte în problemele statului român?
Într-adevăr, românii trăiesc aceleași greutăți ca dintotdeauna. Cum se duc acum şi plătesc birul la Moscova sau la Tel Aviv, aşa plăteau bir şi pe vremea turcilor. Nu e nicio deosebire, numai stăpânii i-am schimbat. Înainte le dădeam turcilor mierea de albine, ceara şi grâul. Şi românul, ca să nu mai dea grâul, a început să semene porumb şi de atunci mănâncă românul mămăligă şi până astăzi. Acum nu are cum să se mai nască un Mihai Viteazul, pentru că eşti obligat să alegi dintre slugile lor, alegem nişte păpuşi, un surogat politic. Dacă încerci azi să faci o mişcare de dreapta sau oricare ar fi ea, cinstită, nu reuşeşti nimic, pentru că au stăpânul lor care supraveghează totul nu cumva să deranjezi planul lor de conducere. Şi planul este să se ajungă la unica monedă europeană şi iată că mergem spre el. Şi tot aşa, mergem şi noi ca şi caprele de frânghii; unul vine şi îi dă la picioare să meargă înapoi, celălalt o trage cu frânghia înainte. Aşa merge capra, aşa mergem şi noi. Noi nu avem dreptul să spunem decât: Am înțeles! Să trăiți! Fie că sfoara o trage Răsăritul, fie că Apusul, românul trebuie să tacă şi să facă şi să sufere, bineînțeles. Dar aceasta este taina dăinuirii neamului nostru „suferința. Prin suferință ne vom izbăvi.
Se vorbeşte din ce în ce mai des de declanşarea unui nou război mondial. În conjunctura politică de azi, noi, ca şi creştini, în ce măsură putem folosi arma?
Neamul nostru nu a dus niciodată războaie de cotropire, noi doar am fost siliți să folosim arma împotriva celuilalt, ca să ne apărăm pământul şi valorile date nouă de Dumnezeu. Noi nu am avut cutezanța să atacăm şi să deranjăm alte popoare. Toți cei care au venit ca asupritori peste noi ne-au devenit duşmani şi sigur că au fost întâmpinați cu neîncredere şi înverşunare. Acum doar la comanda marilor puteri, suntem puşi în situația de a lupta ca aliați în alte state, dar nu din inițiativa noastră, ci tot la porunca stăpânitorilor lumii.
Tocmai, părinte, ce facem în cazul în care eşti obligat să lupți împotriva unui stat ortodox, la comanda păgânilor, cum s-a întâmplat în Kosovo, când românii au trebuit să bombardeze inclusiv biserici?
Aceasta este politica străină. Este foarte greu să fii soldat astăzi. Ce să facă un purice în fața unui elefant? Trebuie să te supui ordinelor stăpânirii de care aparții. Dar mare va fi cel care va refuza, în numele lui Hristos. Bineînțeles că este o lepădare de Hristos să bombardezi biserici şi icoana lui Hristos. Însă acest păcat îl vor plăti toți cei care ordonă aceste fărădelegi. Dar dacă vei avea curajul să te opui, mucenic vei fi. Aşa cum au făcut şi Moța şi Marin, care văzând că se trage cu mitraliera în obrazul lui Hristos, s-au dus şi au luptat în Spania, unde s-au jertfit şi sacrificat viața. Ei se duceau să apere icoana lui Hristos cu arma în mână, noi ne ducem să bombardăm icoana lui Hristos cu arma în mână. Aceasta este diferența dintre aceste generații „Nu deschizi foc împotriva cuiva decât atunci când eşti în stare de apărare proprie. Românii nu au scos sabia niciodată împotriva cuiva „avem această cinste. Ne-au luat Cadrilaterul, ne-au luat Basarabia şi Bucovina, noi nu ne-am răzbunat să cucerim, dar sângele martirilor noştri care au luptat să dezrobească aceste pământuri strigă înaintea lui Dumnezeu pentru nedreptatea ce ni s-a făcut; vor fi judecați şi vor plăti înaintea lui Dumnezeu toți cei care ne-au nedreptățit. Iar noi am stat şi am aşteptam mereu o pace, o linişte sau ajutor promis de străini, care niciodată nu a venit. Noi nu am tulburat niciodată istoria omenirii. Noi am fost oamenii păcii şi am  adus linişte Europei.
Recomandați creştinului să se antreneze în lupte, să își pregătească trupul de luptă?
Asta trebuie să o facă armata şi oameni specializați. Nu trebuie creştinul de rând să învețe fel şi fel de tehnici de a ucide sau răni pe altul. Să învățăm în măsura dreptului de apărare. Dar în rest arta luptei este arta diavolului, pentru că noi nu avem dreptul să omorâm creația lui Dumnezeu. Creştinul să se păzească prin rugăciune, şi nu prin arme sau alte tehnici de luptă. Pentru că dacă vine cineva şi te atacă azi, te atacă organizat, cu mijloace în care tehnicele tale de luptă sunt cu totul neputincioase. Trăim alte vremuri, în care războiul şi lupta se dau de la buton. Este alta politica veacului XX-XXI.
Ce părere aveți despre ungurii care se plâng marilor puteri că românii duc o campanie de românizare în Ţinutul secuiesc, de parcă acest ținut ar fi al lor?
Pentru noi, românii, duşmanii cei mai apropiați acum sunt ungurii, care ne-au urât dintotdeauna şi au folosit mijloace barbare, necivilizate. Pentru că au venit din adâncurile întunecoase ale Răsăritului şi s-au oprit aici în Carpați şi Câmpia Panonică, unde şi-au găsit aşezarea şi tot timpul au avut pretenții asupra teritoriilor noastre. Acum pretind să facă republică în Ardeal, deranjând liniştea poporului nostru. Acest popor nu a avut şi nu va avea niciodată în istorie vreo linişte. În acest pământ unde creștinismul a făcut educația dragostei, a păcii, ei nu au ce căuta cu educația urii, a dezmembrării, a barbariei. Este inadmisibil ca un locuitor ardelean să nu ştie să îți răspundă la salut sau vreo întrebare în limba română. Nem tudom, auzi. Păi ei au mâncat aici 80 de ani pâinea Ardealului românesc şi se fac acum că nu ştiu limba românească? Unde au găsit străinii mai multă libertate decât la noi în țară? Ei şi-au format până şi şcolile şi universitățile lor pentru oprimarea limbii noastre şi culturii creştine. Şi pe de altă parte tot ei se plâng de noi că sunt oprimați, persecutați şi maltratați de către români. Ei ne fac pe noi extremişti când ei sunt cel mai barbar popor al Europei? Iar lumea îi ascultă pe ei şi îşi formează această părere că suntem un popor sălbatic şi extremist. Tocmai ceea ce sunt ei, aceea pun pe seama noastră. Pentru că aşa a fost ungurul: fățarnic şi duplicitar. Dar când am intrat noi vreodată în țara lor? Când i-am ucis noi pe ei? Nu, noi nu am nedreptățit pe nimeni, decât ne-am păstrat demnitatea şi adevărul nostru istoric.
Cum s-ar mai putea însufleți tineretul de azi?
Tineretul nostru ar trebui puțin să se cunoască pe sine, istoria neamului, strămoşii şi martirii lor. Cunoaşterea martirilor şi adevărului istoric va trezi în noi şi cunoaşterea de sine. Dacă noi nu ne lustruim memoria şi nu ne cunoaştem martirii şi jertfele înaintaşilor noştri, nu ne putem redeştepta. Nu avem dreptul să trecem peste jertfele lui Horea, Cloşca şi Crişan şi ale tuturor românilor care s-au crucificat pentru idealurile noastre. Noi, românii, trebuie să învârtim istoria în jurul acestor mari personalități ca să putem avea şi noi o bucurie cerească, elanul şi puterea lăuntrică de a nu ceda. Din păcate s-a ajuns ca modernismul acesta să topească tot elanul tineretului nostru, prin televizor, calculator, sport, călătorii prin toată lumea. Unitatea cea mai puternică a unei nații este credința, legată de Biserică şi prin ea să luptăm. S-au măsluit manuale, cărți, profesori, încât tineretul acesta e derutat, manevrat, fără personalitate şi demnitate. Nu se mai predă istoria lui Iorga, lui Vasile Pârvan, se predă istoria după evrei sau bolşevici.
Părinte, cum facem să dobândim acest curaj şi puterea de a răbda muncile şi chinurile prigonitorilor noștri ce vor veni? Cum găseşti forța lăuntrică să nu te înfricoşezi şi să nu cedezi?
Aceste calități nu se pregătesc în teorie. Prin cântece mai reuşeşti să formezi ceva, dar aceste instincte – al bărbăției şi al curajului, se construiesc încă din sânul familie. Educația mamei în duhul credinței şi al dragostei de neam face mai mult decât instrucția unei armate. Mamele au fost unii dintre cei mai puternici eroi ai acestei nații. Apoi am văzut în închisoare că forța aceasta satanicească a comuniştilor o biruiau cei mai simpli, mai mult decât cei intelectuali, şi în general cei care erau obişnuiți să se jertfească, să se dăruiască. Aşadar dăruirea către celălalt este soluția să poți rezista. Nu poți să pui o temelie unei națiuni fără dăruire, fără sacrificiu. Pot veni peste noi toate hoardele lumii, dar nu suntem învinşi atunci când pierdem. Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis, renunțările la ideal. Dacă noi cultivăm de pe acum egoismul şi părerea de sine, mai târziu nu vom avea puterea de a nu ceda. Omul care este legat prea mult de pământesc, de lutul acesta, sigur că acesta este oricând predispus la cădere.
Tinerii de azi să învețe din eroismul lui Mihai Viteazul, care nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului. Nimeni şi nimic nu l-a învins în luptă decât trădarea. Trădarea a fost arma principală a duşmanilor acestui neam. Prin viața şi pătimirile sale, Mihai Viteazul s-a asemănat jertfei Mântuitorului care a fost trădat atât de cei care îi cântau osana, cât şi de ucenicii Săi, care L-au părăsit în momentul arestării. Tot aşa s-a petrecut şi cu Mihai care a fost trădat din toate părțile, ca la urmă să îi fie încununate suferința şi sacrificiul prin mucenicie
Ce le transmiteți românilor acum, în pragul sărbătorilor de Crăciun, când sărăcia umbreşte bucuria şi frumusețea acestui praznic mult iubit de români?
Nu ne interesează pe noi prea mult de crizele acestea oficiale, trâmbițate aşa. Sărăcia este un lucru firesc pentru creştini. Societatea modernă ajunge la un apogeu în care omul vrea şi mai mult lux, teribilism, plăcere. Această criză e necesară să ne smerim în fața lui Dumnezeu.
Slavă Ţie, Doamne, celui ce ne-ai dat Lumina, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ce apare acum, deasupra peşterii sărăcăcioase, ca o steluță a speranței neamului românesc. Trebuie să vedem în Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos cea mai înaltă şi sublimă legătură a noastră cu Dumnezeu. Această sărbătoare în care Hristos s-a născut să ne fie prilej de renaştere a noastră ca neam, ca nație înaintea lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos Dumnezeu să răsară lumina cunoştinței poporului nostru ortodox în acest veac întunecat şi mult încercat!
(interviu apărut în revista Atitudini, Nr. 20)
Dumnezeu să dea sănătate şi viață lungă părintelui Iustin,
e unul dintre puținele exemple de comportament şi tărie de caracter care ne-au mai rămas.
e mai mult decat impresionant. daca ar fi numai 10 procente din populatia noastra cu aceste simtaminte
atunci moi vom fi altii. adica daca vom avea bunul simt sa-i respectam si sa-i sfintim pe OAMENI ca
Mihai Viteazul, Corneliu Zelea Codreanu, Mota, Marin si alte mii de ROMANI ( am o lista lunga),
atunci vom fi NOI.
Dumnezeu sa ne ajute!! –dar trebuie sa punem mana, fratilor!
Dumnezeu mi-a vorbit „
„De-aşa vremi se-vredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…”
M. Eminescu, denumit de Petre Ţuţea: ROMÂNUL ABSOLUT