Părintele Justin: Să ne rugăm să înmulțească Domnul secerătorii, că sunt puțini

realizat de monahia Fotini, 13 octombrie 2011

Părinte, ce ne puteți spune despre Părintele Adrian Făgețeanu, care de curând a trecut la Domnul? L-ați cunoscut în închisoare?

Eu nu l-am cunoscut personal, nu ne-am întâlnit, dar auzisem de el. Părintele Adrian a fost o figură rară în cadrul neamului nostru, pentru că din fragedă copilărie acest om s-a arătat a fi ales de Dumnezeu, pregătit parcă pentru o misiune aparte pentru Ortodoxia românească. Încercările şi întâmplările miraculoase din copilăria lui vin să ne întărească această convingere. Părintele Adrian a fost ales din pântecele maicii sale să fie un ostaş luptător în armata lui Hristos, atât pe plan religios, cât şi pe plan cultural. A fost omul suferinței, un corifeu al suferinței, începând cu Antonescu şi până în prezent, el a fost mingea de lovitură a tuturor politicienilor. Este omul care a trăit o viață de ascet şi isihast şi a sfârşit ca un mucenic. De aceea pentru noi trecerea lui dincolo este totodată şi o mare bucurie, pentru că s-a dus în împărăția sfinților să formeze buchetul de rugăciune alături de Corneliu Codreanu, pe care Părintele Adrian îl avea ca model, alături de Părintele Petroniu Tănase şi Părintele Arsenie Papacioc şi nu în ultimul rând alături de Părintele Daniil Sandu Tudor, povățuitorul lui duhovnicesc şi de ceata tuturor sfinților români. El a fost un luptător de frunte nu doar pentru ortodoxia românească ci pentru toată Europa creştină. Este un Luceafăr duhovnicesc al pământului României. Şi de aceea Dumnezeu i-a dăruit lungime de zile, deoarece orice zi în plus a Părintelui Adrian era un câştig pentru neamul nostru, prin sfaturile şi rugăciunile cu care a întărit pe mulți creştini. Mai ales că nu s-a temut de nimic pe lumea aceasta, şi a combătut prin faptă şi prin cuvânt atât ateismul comunist, cât şi ecumenismul, erezia zilelor noastre şi a tuturor rătăcirilor, sectelor care slujesc idealului antihristic new-age. Eroismul său asupra întunericului new-ageist să fie pildă tuturor credincioşilor care vor să înfrunte urgiile antihristice de azi şi de mâine. Pentru noi nu există criză. Singura noastră criză este că nu am fost veghetori ai neamului şi ai tradiției noastre ortodoxe, şi am lăsat să pătrundă în mijlocul comunității creştine lupi răpitori, fie ei politici, fie religioşi. Păstorii noştri au cam amețit repede de slava lumească şi nu au putut să se impună în apărarea drepturilor Ortodoxiei, după cum s-ar fi cuvenit. Părintele Adrian îi va smeri în fața Tronului Dumnezeirii. Noi am avut soarta aceasta nefastă să avem nişte creştini căldicei, cărora chipurile le-a plăcut mai mult liniştea. Pentru că întâistătătorii noştri ne-au dat mereu cu liniştea, cu pacea, cu cumințenia „virtute pusă la mare cinste în educația religioasă ateist comunistă. Dar această falsă cumințenie nea acoperit toate neghinele pătrunse cu vicleşug în sânul Bisericii noastre şi de atâtea bălării aduse din Răsărit şi din Apus nu am mai avut ochi să le vedem, sau poate ca a fost mai comod să le astupăm. Dar românul nostru, cum am mai spus, nu a fost aşa dintotdeauna, el are sânge de dac şi brâncovenesc, eroi care au luptat cu prețul vieții nu doar pentru apărarea nației noastre ortodoxe, ci am fost poarta dintre Răsărit şi Apus, prin care am oprit aici orice trecere păgână.

Părintele Adrian a îmbinat foarte frumos aceste calități creştine, pe care orice creştin e dator să le câştige – rugător trezitor şi mărturisitor neînfricat. Iar dacă îl iubim pe Părintele Adrian dovedim aceasta numai dacă îi vom urma exemplul şi nu vom pune în gura lui false învățături, ca să ne cadă nouă mai bine. Pentru că sunt mulți propovăduitori care numai se laudă cu popularitatea Părintelui Adrian, dar în realitate ei sunt lupi răpitori. Suntem aşa de ofiliți şi oprimați încât nu mai deschidem mintea, nu mai deschidem nici ochii, nici gura. Stăm într-o cumințenie, să-mi fie cu iertare, prostească. Faima cumințeniei noastre s-a dus peste tot în lume, încât a ajuns străinul să facă glume pe seama acestei cumințenii a românilor. Părintele Adrian a fost aşa de puternic încât şi diavolul s-a temut de rezistența sa, prigonitorii înşişi obosind în a-l înfrunta. Aceasta este o pildă pentru noi că dacă vom avea curajul să mărturisim fără de tăgadă, şi diavolul va slăbi de puterea pe care Hristos ne-o va da şi va lucra prin noi. Este o dovadă în plus că puterile diavolului sunt mult limitate față de puterea dumnezeiască a lui Hristos. Să dea Dumnezeu să înțelegem acest adevăr din propria noastră experiență şi nu doar din pilde. Este o vină a noastră că nu am ştiut să veghem şi să păzim bunurile acestea morale şi spirituale pe care acest neam le-a acumulat prin înaintaşii noştri.

Ce părere aveți despre dificultățile pe care le-am întâmpinat la Târgu Ocna, unde s-au efectuat săpături arheologice cu scopul de a găsi osemintele mucenicului Valeriu Gafencu?

Da, sunt lucruri murdare de a măslui, de a acoperi un adevăr, încât să nu se mai vadă nimic, să acopere orice mărturie care putea trezi interesul tinerilor din generațiile viitoare. Sunt aceiaşi oameni care au condus ieri şi conduc şi azi, acelaşi sistem. Pentru că acum, ca şi atunci, atât de tare se temeau de aceşti martiri ai rezistenței anticomuniste, încât nici morți nu îi suportau, şi morți se temeau de ei. Teama şi necredința lor îi îndemna să săvârşească gesturi de-a dreptul penibile, încât şi după ce îl vedeau mort din pricina bătăilor, sau împuşcat, îi înfigeau sulița în coastă, în dreptul inimii, să se asigure că a decedat. Acest obicei nu ne este străin, îl ştim din Evanghelie, e o practică iudaică. Şi chiar dacă au trecut atâția ani de zile, ei poartă această frică de morții noştri, de morții care înviați cu puterea lui Hristos, le surpă lucrările demonice, pentru că harul lor îi arde ca pe Lucifer care nu suferea să vadă lumina Arhanghelului Mihail. Această teamă a lor în a-i slăvi pe mucenicii din închisori arată cât de slabi şi neputincioşi sunt. Până la ora aceasta se tem ca nu cumva să învieze. Aveți piatră? Aveți stânci? Puneți pe mormântul lor şi îl păziți cu străji puternice, ca să nu se mai audă în veac de existența lor.

Dar în ciuda tuturor eforturilor lor de a sta împotriva sângelui mucenicesc, vor rămâne neputincioşi în fața adevărului, iar nedreptățile săvârşite asupra neamului nostru se vor întoarce asupra neamului şi familiilor lor. Ororile săvârşite de aceşti agenți ai ateismului, ai satanei, apasă pe conştiințele lor şi familiilor lor, încât putem spune că sunt nişte oameni maltratați moraliceşte. Vina de altfel o purtăm şi noi, pentru că am fost surzi la durerile şi strigătele mucenicilor din închisori, după cum surzi suntem şi azi, încât nici preotul nu pomeneşte nimic în parohia lui de existența acestor martiri şi sfințenia lor. Preotul de azi e surd şi la strigătul omului sărac, care nu mai are bani nici de o bucată de pâine, pentru că statul român l-a înglodat în biruri şi datorii. Ar trebui să existe, după cum am mai zis, mijloacele de întrajutorare a bolnavilor, copiilor orfani, familiilor fără adăpost. Şi dacă preotul nu face asta, cine să o facă? Atunci nici criza asta nu ar fi fost aşa de acut simțită de românii noştri. Cunosc vreo doi, trei preoți care au săvârşit astfel de fapte de milostenie, dar restul?

Cu toate că nu-i a creştinului bogăția şi desfătarea, ci sărăcia şi nevoia. Ţăranul român, de altfel, nu a re nevoie de alt ajutor, decât de ogorul lui şi pe care trebuie să îl lucreze cu osteneala mâinilor lui, şi sudoarea frunții sale. Aceasta este de altfel şi o poruncă biblică, nu? Dar românul nostru s-a puturoşit, s-a învățat cu comoditatea şi aparența luxului acesta îmbietor. Stă în fața calculatorului şi umple barurile noaptea. Românul nu are nevoie de bananele şi portocalele lor, că şi aşa ne trimit numai otrăvuri. Să trăim noi cu mierea albinelor noastre aşa cum au trăit strămoşii noştri, cu ceapa, cartoful şi văcuța țăranului român; cu coasa şi secera cu care am secerat pâinea cea de toate zilele, pe care ne-a dăruit-o Domnul. Şi cred că în viitor românul va ajunge după cum a început, cu ogorul lui, în simplitatea şi sfințenia lui, ne vom întoarce vrând nevrând la originile şi îndeletnicirile de la început, cu mijloacele cele mai rudimentare, în tovărăşie cu vaca vecinului care va trage să scoată brazdele pentru a semăna sămânța ce îşi va da rodul la vremea ei.

Din păcate, Părinte, majoritatea tinerilor de azi, şi nu doar cei de la oraş, ci şi cei de la sate, nu mai sunt obişnuiți să se ocupe cu îndeletniciri agricole şi sunt cuprinşi de descurajare, văzându-se neputincioşi şi obişnuiți cu comoditatea de la bloc. Ce sfat le dați familiilor care vor să se retragă la sate, dar nu au nici mijloacele necesare să cultive pământul, nici pricepe?

Ei… nevoia te învață toate. Orice învăț are şi dezvăț şi orice dezvăț are învăț. Eu am muncit toată copilăria şi tinerețea mea, alături de părinții şi frații mei. Nu e nevoie de niciun utilaj agricol, ca să îți întreții familia ta. Toată copilăria mea a fost în centrul muncii agricole. Şi pe ogorul nostru nu a mers decât boul şi calul, şi semănatul tot cu mâna mergea. Iar aratul nu e deloc dificil, pe o lățime de 5-6 metri făceai cu plugul vreo 8, 10 brazde, semănai frumos, venea grapa care acoperea şi rămânea hrană şi pentru păsările cerului. Nu vedeți şi ciorile cum se adăpostesc noaptea în podurile clădirilor din oraş, iar dimineața ies la țară, pe câmp, ca să se hrănească? Vezi seara cum vin cârduri aşa, de parcă sunt cocori, cum vin ciorile la oraş să-şi găsească adăpost. Aşa şi cei de la oraş să se uite la ciori cum se hrănesc din hrana țăranului de pe ogor, chiar dacă trăiesc la oraş. Nu are nevoie omul nostru să-i vie apa la el, vorba olteanului, s-o beie din şurub, nu, o bea din fântâna lui, cu cumpăna lui cu care scoate apa, dulce şi cristalină.

Eu nu am făcut minerit în tinerețea mea, dar în închisoarea de la Baia Sprie am învățat să fac şi minerit de nevoie, mai bine decât minerii specializați. Nu au ştiut să ne dea decât câte un târnăcop, o rangă şi o lopată, 400 câți eram cu toții. Am intrat acolo nedumeriți şi erau doar 5 mineri care aveau ordin să ne instruiască; au stat cu noi doar o săptămână în care am învățat toată tehnica mineritului. Ei au rămas surprinşi însă când au văzut că munca noastră, a deținuților, era mult mai eficace chiar decât a lor. Minerii dinaintea noastră produceau un vagon de minereu în jur de 8 ore, ei bine, noi am terminat două vagoane în timp de 5 ore. Orice poate să facă omul când vrea să facă.

Spuneați de într-ajutorarea pe care e dator preotul şi parohiile sau mănăstirile să o săvârşească pentru cei săraci. Dar din păcate azi sunt atâtea biruri şi pe parohii şi mănăstiri, din partea episcopiilor, încât cu greu îşi mai pot săvârşi activitatea de preot în parohie. Ce ajutor social să mai facă în aceste situații?

Românul nu e străin de astfel de biruri, aceasta e de altfel o situație foarte cunoscută şi trăită de români, mai ales în vremea comunismului. Trebuia să dai o anume rație la stat, chiar dacă era secetă sau nu rodea ogorul din alte motive. Tu scoteai de pe hectar 1000 de kg să zicem, şi ei îți cereau 2000 la hectar. Restul de unde să le mai ia? Şi bietul om făcea eforturi în fel şi chip ca să poată plăti această contribuție. Nu se compară birurile de acum cu cele suferite de bunicii noştri. Dar această situație se datorează şi faptului că preoții tac, şi normal că stăpânii profită de tăcerea lor. Dacă tot sunt prieteni cu catolicii de ce nu învață de la frații lor occidentali cum să ridice glasurile? Că ei ştiu să îşi apere libertatea şi traiul.

În Ungaria de pildă, Partidul Comunist nu a avut atâta putere asupra poporului pentru că au ştiut să strige, nu s-au lăsat supuşi, astfel încât la ei, pe vremea comunismului, religia se preda în şcoli. Să ştiți, cu cât vom tăcea mai mult şi vom sta cu spatele gârbovit spre putere, cu atât vor pune mai multe biruri şi sarsanale pe noi şi să nu fim ca în robia babiloniană când se ridică faraonii să nu mai aducă paiele către israiliteni să le taie pentru cărămizi, ci să aducă tot ei paiele, să le şi taie tot ei, iar producția de cărămizi să fie mai mare. Şi lăcomia comunistă era aşa de demonică încât în preajma sărbătorilor de pildă, de Paşti, Crăciun, Înălțare, veneau şi ne anunțau că ni se măreşte norma de trei ori. Şi stăteam acolo şi zi şi noapte fără odihnă şi munceam aşa pe istovitele şi primeam o gustare abia după 10 ore de muncă, când îşi mai aminteau ei. Dar, sincer vă spun că simțeam o aşa putere de la Dumnezeu, încât osteneala ajungea să se transforme în bucurie şi nu mai simțeam nicio greutate. Dumnezeu ne întărea trupul şi cu atât mai mult sufletul. Simțeam forța Duhului Sfânt care era asupra noastră şi ne dirija în ce trebuie să facem, ne dădea puterea şi înțelepciunea să lucrăm şi bucuria sufletească totodată. Aşa să cugete şi orăşenii care se sperie de greul ce va veni. Şi e bine ca din timp să mai renunțe la desfătări şi ghiftuieli; de aceea şi părinții poartă o mare vină pentru că pun toată lumea la picioarele copiilor lor, şi le satisfac toate mofturile. Să ducem o viață mai aspră.

Părinte, un pericol social care se întrezăreşte la ora actuală îl reprezintă posibilitatea unor revolte generale, pe care nişte conducători din umbră le dirijează şi scot populația în stradă să protesteze față de criza în care ne aflăm. Chiar există nişte anunțuri de mobilizare generală programată anul acesta, oricum cât de curând. Ce sfătuiți oamenii să facă?

Sub nicio formă să nu iasă în stradă, pentru că este o capcană mai mare decât îşi pot vreodată închipui. Sunt manevre politice, în care românul nostru a picat de multe ori. Aşa cum ne-au amețit şi ruşii şi americanii; după „™44 toți săreau în sus că vin americanii şi vin americanii! Românii noştri peste tot aşteptau americanii. Şi securitatea înregistra toate persoanele care propovăduiau acest americanism. Americanii nu au mai venit, bineînțeles, au umplut însă puşcăriile de români, condamnări „15-20 de ani de puşcărie. De aceea eu atenționez şi acum, pentru că niciodată nu poți şti ce e pus la cale şi care sunt înțelegerile şi dedesubturile dintre ei.

Cetățeanul, înainte de a ieşi la o manifestație sau revoltă, trebuie să îşi pună mai întâi întrebarea: Cine pune la cale această revoltă? Cine o conduce? Că spontană e o naivitate să crezi că e. Dacă se va informa va vedea că în spatele acestor mişcări sunt oameni ai sistemului, nişte criminali care se folosesc de mulțime spre aşi câştiga ei autoritate şi putere. Împotriva cui te revolți? Se ştie măcar cine e de vină pentru această criză? Nu e limpede că ea este provocată tocmai de bancherii şi oamenii sistemului în scopuri murdare? Aşadar cine se va face părtaş la astfel de revoluție îşi va periclita şi libertatea pe care o mai are şi răspunde şi pentru întreaga omenire care se va afunda într-o dictatură nemaiîntâlnită până acum. Nu vă încredeți în manipulările mass-mediei. Şi chiar de ar avea un scop bun o revoluție, cine să mai dirijeze o societate în zilele noastre? Toți stăpânii netrebnici s-au făcut, nu mai este niciun drept care să poată dori binele omenirii. Numai Dumnezeu ne poate scăpa de urgia care vine. De abia aici este justificată cumințenia. Deci să avem cumințenia cea bună şi să nu cădem în lațurile unei politici nefaste.

Cum vedeți ratificarea tratatului de la Balamand, din 1993, de către sinodul Bisericii Ortodoxe Române, pe tema raportului dintre Biserica Ortodoxa şi cea catolică? Toate celelalte Biserici Ortodoxe au respins sinodal acele declarații din tratat, ca fiind eretice, numai Biserica Română fiind singura care nu l-a respins nici până azi „

Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiințați. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ține la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu prețul vieții. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziția ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deține erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte fățarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porțile Împărăției cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.

Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor. Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puțini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credință. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realități dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genți strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi țăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă. De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenților. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înțeleagă că păstorii supremi sunt Sfinții Părinți şi slavă Domnului sunt atâtea cărți publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.

Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învățăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunță la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educație religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înțeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăți. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştințe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învățătură cu uşurință de la oricine, numai de la Sfinții Părinți şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenți pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ține tot aşa, o să iasă la pensie „

apărut în nr. 19 al revistei ATITUDINI

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

2 thoughts on “Părintele Justin: Să ne rugăm să înmulțească Domnul secerătorii, că sunt puțini

  1. Un om care iubește dreptatea says:

    Cei ce au slujit și slujesc pe la mai mulți domni nu mai pot fi numiți slujitori ai lui Dumnezeu – ne-o spune Mântuitorul.
    Părăsind pe Adevăratul Stăpân ceresc, ei își caută mereu stăpâni printre cei lumești. Şi fac acest lucru din instinct, de bună voie și nesiliți de nimeni. Nu i-a silit nimeni pe ierarhii din ziua de azi să îmbrățișeze ecumenismul, spre exemplu. Nu a existat nici o presiune politică din interior sau din exterior, nu a venit nici o putere occidentală să-i oblige să se gudure pe lângă catolici și protestanți homosexuali. Au făcut-o pur și simplu din slugărnicie. Pentru că ei rămăseseră fără stăpân, după căderea comunismului. Atunci slujiseră partidul și securitatea, iar acum erau fără de stăpân. Ecumenismul, masoneria, actele cu cip au picat ca o „, era să zic mană cerească, dar mai nimerit ar fi să zic: ca o mană drăcească pentru ei. Nu ați văzut cum îi luceau ochii de bucurie purtătorului de cuvânt patriarhal atunci când ne îndemna să luăm drăceștile acte cu cip?
    Am fi tentați să spunem că atunci în comunism ierarhia a slujit partidul și securitatea, obligată fiind. Dar ne înșelăm amarnic, pentru că atunci ierarhia a slujit cu mult sârg puterea comunistă, nu a slujit-o așa în silă, forțat. Şi acea slujire a venit dintr-o nemăsurată dorință de mărire. Cei care se duceau de bună voie să dea cu subsemnatul pe la securitate, cei care-și turnau aproapele, cei care trădau secretul spovedaniei prin note informative, date tot la securitate, știau că într-o bună zi serviciile le vor fi recompensate prin titluri universitare și doctorate în teologie și vor fi numiți în rândul ierarhiei.
    Nu trebuie să fii martir ca să ții adevărul azi, ierarh fiind. Nu îți trebuie decât un simplu și elementar bun simț: să-I slujești doar lui Dumnezeu. Atâta tot.
    Cu adevărat vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu Anania, ori de câte ori a simțit nevoia să spună ceva, a spus și nu i-a luat nimeni capul. În Grecia la fel, preoții și ierarhii care spun lucrurilor pe nume, o spun în mod liber, fără opreliști.
    După 1989, Biserica Ortodoxă trebuia să se curețe prima de toată spurcăciunea, nu s-o păstreze și s-o așeze în primele rânduri, și alta ar fi fost soarta țării acesteia acum. Nefăcând acest lucru atunci, o perdea de întuneric și mai mare a făcut să se coboare peste ochii acestui neam.
    În primul rând schimbare trebuia să se facă în Instituția Bisericii, în sensul curățirii ei, și transformarea în bine a acestei țări nu ar fi întârziat să apară. Întreaga țară i-ar fi urmat exemplul.
    De ce ne mai mirăm acum că martirii temnițelor comuniste nu sunt canonizați și că în viața Bisericii noastre se petrec tot felul de”minuni”?
    Atunci teologii au tăcut, precum o fac și azi. Iar marea lor majoritate spală creierii credincioșilor cu acel principiu al ascultării față de ierarhi, răstălmăcit și din cale afară de rău folosit, transformând marea masă de credincioși într-o turmă amorfă, care fără de cap urmează orbește pe acești trădători de Dumnezeu și de țară. Cumplit este somnul acestei nații, în somn de pieire și de iad a căzut ea acum.
    Ei, teologii, se pare că de aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel n-au auzit: „Fiindcă aceia care s-au luminat o dată și au gustat darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt și au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului ce va să vină și au căzut, cu neputință este ca ei să se înnoiască încă o dată spre pocăință, fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură.”(Evr.6,4-6)
    Sf. Petru s-a lepădat de trei ori de Hristos, însă această lepădare s-a făcut înainte de pogorârea Duhului Sfânt. Dar după ziua Cincizecimii acel lucru nu s-a mai întâmplat, Sf. Petru a preferat mai bine să moară pentru Hristos, decât să se lepede de El.
    Cei care au primit „darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt”, iar mai apoi și-au bătut joc de acest dar și s-au făcut slujitori ai lui satan, slujitori ai lui satan vor rămâne pe vecie. Cu neputință le este lor a se mai întoarce la Hristos vreodată, ne spune Sf. Apostol Pavel. Iar păcatul de moarte pe care l-au săvârșit împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta lor în veac. Pentru aceștia și milioane de rugăciuni de s-ar face pentru ei și tot nu s-ar îndrepta, nu s-ar mai putea întoarce.
    Sf. Apostol Pavel după ce a trecut la Hristos, nu L-a mai părăsit vreodată, nu a slujit vreodată la alți stăpâni.
    Placa pusă de teologii noștri, cum că ierarhii fac ceea ce fac pentru că sunt și ei oameni și în consecință sunt supuși păcatului este pentru a ne amorți conștiințele. În opinia domnilor noștri teologi a fi trădător de Dumnezeu și de neam reprezintă o trăsătură umană, comună nouă tuturor. Cuvintele Sf. Apostol Pavel, de rușine îi vor face pe ei la Judecată.
    Ierarhii care au slujit în trecut cu mult sârg partidul și securitatea sau cei care slujesc azi masoneria, ecumenismul, actele cu cip, de Hristos s-au și lepădat. Ei au primit o dată „darul cel ceresc și părtași s-au făcut Duhului Sfânt”, iar mai apoi de Hristos s-au lepădat. Cu neputință le este lor a se mai întoarce vreodată la Hristos „fiindcă ei pe seama lor înșiși Îl răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu și-L fac de batjocură.”, precum bine ne spune Sf. Apostol Pavel.
    În lumina acestor fapte nu este de mirare că am ajuns un popor de nimic, un popor care este râsul și batjocora altor popoare.
    Batjocora noastră la adresa lui Dumnezeu nu se oprește însă aici. Ea continuă la Sf. Liturghie atunci când zicem: Întâi pomenește Doamne, pe masonul nostru X (sau pe ecumenistul Y, sau pe șpagoveanul Z) pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, în cinste, îndelungat în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău. Cu alte cuvinte: dă-ne Doamne pe slujitorii satanei să ne învețe drept cuvântul adevărului Tău.
    Mai pomenim și simonia generalizată în viața Bisericii noastre, pentru ca să se întregească tabloul urâciunilor noastre și al bătăii cumplite de joc la adresa lui Dumnezeu.

    Căzuți fiind în ultimul hal, ne-a mai rămas o singură scăpare „rugăciunea. Rugăciunea nu pentru slujitorii lui satan, căci aceștia în veac nu se vor mai întoarce, ci rugăciunea către Maica Domnului.
    Maica Domnului, doar Ea singură, doar mare mila Ei pentru noi, ne mai poate scăpa. Să cădem în genunchi și cu lacrimi în ochi să o rugăm pe Maica Domnului să fie protectoarea acestui neam, să ne lumineze și să ne izbăvească de toată urâciunea și de toată pustiirea în care am căzut. Pentru că cel ce-și pune nădejdea în Maica Domnului, niciodată nu va fi lăsat de rușine.
    Într-un trecut nu prea îndepărtat ne-am unit un milion de oameni semnând împotriva actelor cu cip.
    De ce nu ne-am uni și acum în rugăciune către Maica Domnului, pentru salvarea acestui neam?
    Sunt sigur că am putea să o facem călăuziți fiind din nou de către mânăstirea Petru Vodă, de către Părintele Iustin.
    Un milion de rugăciuni de s-ar ridica în fiecare zi către Maica Domnului, glas puternic în cer s-ar auzi și Dumnezeu Iisus Hristos ne-ar izbăvi.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura