Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate (ROCOR) scrisă de Sfântul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai şi San Francisco (partea a II-a)

Ierarhii ROCOR-ului[1]

În 1935 s-a sărbătorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei întâistătătorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sărbătorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activă s-a luat nu doar de către Biserica Sârbă, în granițele căreia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanți ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alți reprezentanți au venit din toate colțurile lumii.

În anul următor, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit întru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese încă dinainte dorit şi care a fost ales imediat de către Sinodul Episcopilor Ruşi din Străinătate. La început această schimbare nu a adus nicio modificare în situația ROCOR. Ea a continuat să existe şi să acționeze ca şi înainte, fiind ocârmuită prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, şi pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. În 1937 locțiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit în exil, şi aparent nu cu mult înainte de aceasta, sau curând după aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia să devină locțiitor după IPS Petru, de asemenea a murit în exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitați de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urmă ca locțiitor al scaunului patriarhal.

În acest timp Biserica Rusă din interiorul Rusiei era într-o totală stare de dezolare. Erau doar douăzeci de episcopi în libertate, iar majoritatea bisericilor erau închise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii întregi şi vaste teritorii nu aveau nici măcar o singură biserică. Sfintele moaşte şi icoanele făcătoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care rămăsese era în exil, la muncă forțată, sau trăia ascunzându-şi dregătoria, cu greu câştigându-şi existența prin orice fel de muncă, numai în taină slujind în casele mirenilor credincioşi.

Persecuția şi vitregiile Bisericii Ruse

În acelaşi timp mitropolitul Serghie, legat de promisiunea dată regimului sovietic, a continuat să afirme că nu există persecuție împotriva Bisericii în Rusia. ROCOR, care nu-i mai era supusă lui şi sinodului lui, a rămas în relația cu el de dinainte, simțindu-se duhovniceşte una cu Biserica-Mamă, cea în suferință, şi la fel ca şi înainte rugându-se pentru ea şi pentru frații aflați în suferință.

În 1939 a început al doilea război mondial în care Rusia a fost atrasă şi ea, guvernată de regimul sovietic. Oamenii se aşteptaseră ca războiul să le aducă eliberarea din regimul sovietic, iar la începutul războiului divizii întregi s-au predat, nevrând să-şi apere opresorul. Totuşi, când au înțeles că se făcea război împotriva Rusiei, pe care nemții voiau să şi-o supună pentru ei, oamenii s-au ridicat în apărarea pământului lor. Regimul sovietic a profitat de simțământul popular. Văzând cum credința ce stătea ascunsă în popor a început la vreme de război să izbucnească incontrolabil înafară, şi că nu există posibilitate să o țină ascunsă, pentru că era şi atunci, ca şi înainte, principala tărie lăuntrică a milioane de ruşi, regimul sovietic a decis să facă unele concesii pentru momentul respectiv, şi, arătând grijă pentru Biserică, să-şi alieze oamenii în războiul dificil în care cu uşurință ar fi putut fi înfrânt fără ajutorul lor. Unele biserici închise s-au redeschis, iar o parte din moaştele care fuseseră duse la muzee au fost returnate. A fost vorba doar de o mică parte din sfintele obiecte bisericeşti pe care le luase regimul, dar în aceasta oamenii au văzut o schimbare în relația regimului sovietic cu Biserica.

Regimul sovietic a permis alegerea unui patriarh şi o libertate exterioară pentru Biserică, dar în esență aceasta nu a uşurat situația ei cu nimic. Patriarhul şi sinodul său erau sub strictă supraveghere a regimului şi nu puteau face nimic fără ştirea reprezentantului regimului, preşedintele consiliului de afaceri al Bisericii Ortodoxe, şi trebuiau să-i urmeze întocmai instrucțiunile. În aceasta nu este niciun fel de asemănare cu situația sfântului Sinod de pe vremea țarului. Ţarul Rusiei şi guvernul său erau ortodocşi şi luptau pentru binele Bisericii, şi chiar şi atunci când erau situații când reprezentanții regimului, ober-procurorii, nu înțelegeau corect interesul Bisericii şi acțiunile lor erau vătămătoare pentru alții, totuşi acestea erau episoade separate, vătămătoare în sine, dar nereprezentând vreo distrugere sistematică a Bisericii.

Acum însă guvernul sovietic este comunist, ateu în temelia şi ideea sa, şi şi-a propus țelul de a extermina orice religie (ca fiind superstiție) şi să implementeze ateismul. Pot fi concesii temporare, pot fi diferite abordări tactice, dar țelul fundamental rămâne neschimbat acesta. Folosind autoritatea Bisericii şi folosindu-se de Biserică pentru obținerea propriilor scopuri politice, guvernul sovietic pregăteşte dinainte o lovitură Bisericii pe care o va da când va găsi aceasta posibil şi convenabil. Vedem dovezi şi exemple de asemenea flexibilitate a politicii ruse în fiecare sferă. Când a fost nevoie guvernul sovietic a profitat din plin de patriotismul poporului rus şi s-a arătat ca un autentic guvern rus, dar războiul nici nu se terminase când sloganurile patriotice ruse au fost aruncate, guvernul punând pe primul loc scopul şi politica internațională a comunismului, deşi nu renunțase total la scopurile istorice ruseşti care-i fuseseră folositoare la momentul acela. Iarăşi, permițând o creştere a influenței armatei şi ofițerilor ei în timpul războiului, guvernul sovietic s-a separat mai târziu de generalii care deveniseră populari şi a trimis în exil mulți soldați de excepție, declarând că întreg succesul războiului ar trebui creditat partidului comunist. Totuşi din nou, intrând în relații prieteneşti cu diferite guverne, liderii sovietici s-au întors abrupt şi au început să împroaşte cu noroi pe cei pe care îi îmbrățişase. În timp ce pe durata războiului chemase oamenii să susțină întregimea şi slava pământului țării, după război guvernul sovietic a ucis pe mulți dintre patrioții ruşi.
La fel şi în relația față de Biserică, guvernul comunist, în contradicție cu vederile sale fundamentale, sprijină Biserica având în minte să distrugă tot ce îi este acum îngăduit Bisericii, ca şi pe ea însăşi, când ea va înceta să fie de vreun folos guvernului.

Biserica şi jocul politic

De ce în prezent (1960), dă guvernul sovietic aparența de a favoriza Biserica? Întâi pentru că nu se simte suficient de puternic ca să se angajeze într-o bătălie cu credincioşii din Rusia şi să intre în conflict cu ei, în special în vederea posibilității complicațiilor internaționale. În al doilea rând, pentru că la această vreme are nevoie de o acoperire pentru scopurile sale şi foloseşte clerul ca să creeze o bună opinie despre sine printre popoarele libere. În al treilea rând, pentru că prin clerul controlat de el guvernul vrea să-şi exercite influența asupra diasporei ruse şi să țină emigrația rusă în mâinile sale. Ştiind că ruşii sunt uniți în primul rând în jurul Bisericii, guvernul sovietic, neavând puterea acum să distrugă Biserica, vrea pentru moment să aibă influență prin ea asupra celor care nu-i sunt supuşi: ținând în mâinile sale clerul, prin chiar acest fapt socoteşte să înceapă să acționeze şi asupra turmei. Din aceasta vine cererea, prin cel din fruntea Bisericii care-i este supus, la o semnătură de loialitate față de regimul sovietic din partea întregului cler. Este o asemenea cerere una legală, şi oare poate fi împlinită?

Ruşii care locuiesc înafara Rusiei nu sunt supuşi regimului sovietic. Rămânând credincioşi țării, nu recunoaştem ca legal un guvern care stă împotriva unui mileniu de cugetare a poporului nostru, şi am venit în străinătate ca să nu ne supunem lui. De ce, atunci, ar trebui ca ierarhii şi clerul să-i promită loialitate? Oare arhiepiscopul Constantinopolului, patriarhul ecumenic, îi cere loialitate guvernului turc din partea turmei sale de greci şi de alte nații care sunt în America sau în alte părți ale lumii? Oare patriarhul Antiohiei, a cărui patriarhie cuprinde Siria şi Libanul, îi cere loialitate unuia sau altuia dintre guvernele popoarelor supuse lui? A cerut sfântul sinod al Rusiei loialitate guvernului rus, sau chiar însuşi preacuviosului Împărat, din partea credincioşilor ortodocşi care erau cetățeni americani sau supuşi altor guverne?

În vremea războiului ruso-japonez, luminătorul Japoniei, arhiepiscopul rus Nicolae, (acum proslăvit de ROCOR), care a rămas în Japonia, a binecuvântat soldații japonezi ortodocşi care mergeau să lupte pentru propriul lor pământ. Deşi el însuşi nu a slujit, neputând să se roage pentru biruința împotriva Rusiei natale, totuşi a îngăduit clerului japonez, care era sub păstorirea sa, să o facă. După sfârşitul războiului, pentru împlinirea datoriei sale păstoreşti a fost decorat de către sfântul sinod al Rusiei şi de către țar însuşi. Dacă preacuviosul țar şi sfântul sinod s-au purtat astfel, are cineva dreptul şi există vreo dreptate morală, în a cere de la oamenii care luptă împotriva unui regim ateu, supunere față de acest regim prin păstorii lor?

Când patriarhul Serbiei, Arsenie al III-lea, şi după el Arsenie al IV-lea, împreună cu turma lor au părăsit țara care era sub domnie turcă, şi s-au aşezat în altă țară, arhipăstorii şi păstorii reaşezaților sârbi nu s-au mai supus patriarhilor Serbiei care era înrobită de turci, ca să fie liberi.

Nu s-a întâmplat ceva asemănător şi în Grecia? De ce s-a înălțat o biserică a Greciei şi de ce există ca biserică autocefală, de vreme ce teritoriul ei încă din vechime era parte din patriarhia ecumenică a Constantinopolului? Când în 1819-20 a fost o rebeliune a grecilor împotriva turcilor, guvernul turc a cerut patriarhului excomunicarea grecilor rebeli, iar patriarhul a înfăptuit aceasta. Deşi grecii ştiau prea bine că acela numai pe dinafară îşi împlinea cele cerute lui, rămânând în inimă şi în suflet alături de ei, totuşi, declarând interdicțiile patriarhului invalide, au început să se guverneze singuri bisericeşte, independent de el, şi când s-a format un guvern al Greciei, s-a stabilit şi o Biserică independentă a Greciei. Vreme de 30 de ani arhiepiscopul Constantinopolului şi sinodul Greciei nu au avut comuniune una cu cealaltă, până ce s-a stabilit o relație între Biserica Patriarhiei şi cea a Greciei ca între două biserici independente. Până de curând grecilor trăind în alte țări li s-a purtat de grijă de Biserica Greciei, şi numai după primul război mondial, când Turcia era pe jumătate distrusă şi slăbise, grecii din diaspora au redevenit turma duhovnicească a patriarhiei ecumenice. Biserica Greciei, totuşi, până acum rămâne autocefală şi, după cele două războaie mondiale şi cel din Balcani, i s-au adăugat noi teritorii, anexate Greciei, care din vechime aparțineau patriarhiei Constantinopolului, în timp ce mitropolitul de Athena a primit titlul de Preafericit. Evident, numai Constantinopolul va redeveni capitala regatului grec, dacă aceasta se va întâmpla, prin mila Domnului, şi cele două biserici greceşti se vor uni din nou, la fel ca şi cele două părți ale Bisericii Serbiei care s-au unit atunci când toate teritoriile Serbiei au fost eliberate şi unite într-un singur guvern.

Dacă încercările de a păstra libertatea spirituală şi de a se păzi cineva de orice influență a regimurilor care, chiar dacă necreştine, cred în Dumnezeu în felul lor şi care, deşi limitau libertatea creştinilor, permiteau o persecuție deschisă numai în anumite vremuri, dacă aceasta ar fi cauza unei separări exteriore ale părților Bisericii de la Biserica Mamă, atunci este cu atât mai drept, permis, şi esențial a păzi credincioşii de orice presiune a regimului care în mod deschis şi-a pus drept scop să lupte împotriva religiei ca superstiție, silindu-se sistematic să o anihileze.

Porțile iadului nu vor izbândi împotriva Bisericii. Biserica a trăit cumplite prigoniri şi le-a răbdat, fiind încununată cu un cor de noi martiri. Dar Biserica niciodată nu şi-a dorit persecuții, ci s-a rugat pentru izbăvire din ele şi din ispite. S-a rugat pentru eşecul persecutorilor, şi este binecunoscut că Iulian Apostatul a murit în timp ce Sfântul Vasile cel Mare se ruga pentru apărarea Bisericii de el.

Relația ROCOR şi Biserica Rusă

Cine are nevoie de anihilarea ROCOR? Exilații ruşi, diaspora rusă? Dar chiar ROCOR este aceea care le dă tărie duhovnicească, aceea care îi uneşte şi îi apără de dispariție odată cu pierderea credinței ortodoxe şi, împreună cu ea, a întregii culturi a Rusiei, care a fost formată de Ortodoxie. Numai vrăjmaşii Rusiei şi ai poporului rus pot dori aceasta.

Are nevoie Biserica Rusă din interiorul Rusiei, ar beneficia ea de anihilarea ROCOR şi anexării ei la patriarhie? ROCOR nu este duhovniceşte despărțită de Maica sa aflată în suferință. Ea îi dăruieşte rugăciuni, îi păstrează zestrea spirituală şi materială, şi la vremea potrivită se va uni cu ea, când motivele pentru neunirea ei vor fi dispărut. Şi nu este nicio îndoială că în Rusia şi mulți ierarhi, clerici şi mireni sunt împreună cu noi şi ar fi fericiți să acționeze ca şi noi dacă ar avea această putere.

Încetarea existenței separate a ROCOR este necesară şi ar fi profitabilă numai regimului sovietic. Prin cler acesta doreşte să aibă control asupra emigrației şi să o influențeze. Acei emigranți care n-ar dori să fie sub ocârmuirea păstorilor dependenți de sovietici, fiind lăsați fără biserică, ar fi împrăştiați şi n-ar mai fi periculoşi pentru regimul sovietic. Clerul în Rusia, în special ierarhia, sunt ostateci emigrării. Dacă, atunci când nu era nicio bază pentru a-l face pe patriarhul Tihon responsabil pentru activitățile ierarhiei din diaspora, a fost totuşi acuzat de aceasta, aşadar dacă acea ierarhie ar fi supusă patriarhului, acum ar purta întreaga responsabilitate pentru aceasta. Atunci, când emigranții ruşi ar da declarații împotriva regimului sovietic, acesta n-ar ezita să-l atârne pe patriarh de porțile Kremlinului, la fel cum turcii l-au atârnat pe patriarhul Grigorie ale V-lea de porțile patriarhiei.

Fără a avea contact vizibil cu Biserica ei din țară, ROCOR este în comuniune duhovnicească cu toți cei care suferă şi sunt prigoniți, care zac în închisori şi în exil.

Credem şi ştim că credința ortodoxă în Rusia este puternică.

Domnul Dumnezeu, Care Şi-a păstrat şapte mii de bărbați care nu şi-au plecat genunchiul lui Baal în zilele lui Ilie, şi astăzi are o mulțime de slujitori care în taină slujesc şi se roagă Lui pretutindenea pe tărâmul rusesc. Chiar printre ierarhii care pe dinafară sunt supuşi regimului sovietic, mulți pe dinăuntru sunt chinuiți de aceasta, şi când se va ivi posibilitatea, vor acționa după pilda celor de la Sinodul de la Calcedon care au declarat cu lacrimi că-şi dăduseră semnăturile sinodului tâlhăresc sub coerciție, şi urmând pilda prea-Sfântului Patriarh Pavel care, chinuit de conştiință fiind, a luat schima în recunoaştere a slăbiciunii sale sub iconoclaşti. Despre aceasta este mărturia multora care au părăsit țara în vremea celui de-al doilea război mondial. Sovieticii ştiu aceasta şi îi țin pe toți sub deschisă şi în acelaşi timp şi ascunsă supraveghere, în special cei cărora li se permite temporar să iasă.

Dar în acelaşi timp sunt manifestări ale unor cazuri opuse. Recent un profesor de la Academia de Teologie, preotul Osipov, care cu câteva zile înainte ocupase o poziție proeminentă în cler, a atacat pe Dumnezeu şi credința Ortodoxă, în scris, cu hule înfricoşătoare. S-a dovedit că în acord cu el erau şi alți câțiva membri ai clerului, care printr-un decret al sinodului patriarhal de la Moscova, în 30 decembrie 1959, au fost scoşi din funcția lor şi lipsiți de orice comuniune bisericească. Au ieşit de la noi, dar nu erau de-ai noştri, afirmă decretul din cuvintele Sfintei Scripturi [I In. 2:19]. Fără îndoială, pe lângă aceştia care au fost deja descoperiți, mai sunt şi alți duşmani ascunşi ai Bisericii care până la vremea stabilită se prefac în fii credincioşi cu scopul de a aduce mai apoi ruşine asupra ei. Sub regimul celor fără Dumnezeu este o moarte duhovnicească, în timpul căreia este imposibil să distingi copaci fără frunze (Păstorul din Hermas). Acolo cuvintele proorocului Miheia sunt complet împlinite: nu aveți încredere unii în alții, nu vă puneți nădejdea în prieten, vrăjmaşii omului sunt casnicii săi [Mih. 7: 5-6].

Emigranții ruşi, dispersați prin lume, aflându-se adesea în situații dificile, aşteaptă ziua însorită în care țara lor va fi eliberată de puterea celor fără de Dumnezeu care sfâşie în bucăți sufletul şi trupul fraților lor, şi când vor putea să fie din nou uniți cu frații lor. ROCOR poartă împreună cu ei crucea grea a exilului. Fără a modifica Ortodoxia în niciun aspect, păstrând tradițiile şi obiceiurile Bisericii Ruse şi posesiile ei materiale care se află în străinătate, ea se îngrijeşte de turma ei după puterea ei, ține Ortodoxia şi ridică noi generații întru ea, şi aduce Ortodoxia popoarelor în mijlocul căreia se află. În bisericile din diaspora rugăciunile sunt permanent înălțate pentru suferințele țării, pentru cei torturați şi ucişi şi pentru care nu li se pot face rugăciuni acolo în mod deschis, pentru mântuirea țării şi izbăvirea ei din crudul regim, pentru restabilirea dreptei credințe şi a cuvioşiei. Toate aceste rugăciuni sunt posibile numai prin independența de cei aflați în mâinile acelui crud regim şi care i se supun.

ROCOR, condusă de un sobor de episcopi, majoritatea fiind hirotesiți în diaspora şi prin jurământul lor episcopal au promis să se supună autorității ei eclesiastice, are mai mult de douăzeci de episcope în diferite țări. Are mănăstiri pentru bărbați şi pentru femei, din care unele au existat încă din vremea țarului (în Palestina), altele avându-şi începutul în Rusia (Mănăstirea Lesna în Franța, Mănăstirile Maicii Domnului Vladimir în California şi Canada), şi cele rămase au fost fondate în zilele necazurilor noastre, în sânul ROCOR (precum este Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, Mănăstirea Sfântului Iov de Poceaev în Munchen, Mănăstirea Novo-Diveevo în  Spring Valley, NY., Sihăstria Noul Kursk în Mahopac, NY, şi altele).

ROCOR are propriul ei seminar (care stă în rândul instituțiilor de educație superioară în conformitate cu legile locale), propriile sale instituții de educație şi şcoli, în care copiii care cresc în străinătate învață doctrina ortodoxă şi primesc cultura rusă.

Parohiile şi comunitățile bisericeşti ale ROCOR sunt împrăştiate prin toată lumea, se găsesc în marile oraşe care au importanță istorică, şi în locuri deşerte unde sunt doar o mână de ruşi. Sunt îngrijite de preoți care adesea sunt nevoiți să meargă în lungi călătorii ca să cerceteze enoriaşii care trăiesc la mari distanțe unii de alții. Alții trebuie să-şi câştige existența făcând alte tipuri de muncă, pentru că turma lor săracă nu-i poate întreține.

Arhipăstorii şi păstorii ROCOR împărtăşesc împreună cu turma lor toate poverile duhovniceşti şi materiale care sunt legate inevitabil de faptul de a trăi în exil, şi-şi împlinesc datoriile de slujire a Ortodoxiei, în particular a Bisericii Ruse, şi poruncile conştiinței lor cu privire la pământul lor, Rusia, şi la frații lor.

Dar lipsurile nu cântăresc atât de mult asupra lor cât înțelegerea greşită şi relația cu ei a fraților lor, reprezentanții celorlalte Biserici Ortodoxe. În timp ce ROCOR merge pe aceeaşi cale pe care au binecuvântat-o marii ierarhi ai întregii Biserici Ortodoxe, relația din partea succesorilor lor s-a schimbat semnificativ. Sunt puse restricții asupra ROCOR şi sunt aduse cereri ierarhilor şi clerului ei, cereri care nu pot fi împlinite din motive de conştiință şi grijă păstorească.

Când Rusia era în zilele ei de prosperitate, îşi dădea întregul sprijin fraților ei ortodocşi care erau în situații mai rele, mai ales celor care fuseseră subjugate de conducători neortodocşi. Nu numai guvernul era acela care îşi direcționa toate eforturile către acest scop, dar întreg poporul lua parte la aceasta de asemenea. Rugăciunile pentru ei erau oferite şi în biserici şi în case. Toate rugăciunile de seară, aşa cum au fost tipărite în cărțile de rugăciuni complete, sfârşeau cu cererea: „doboară împărăția hulitoare a agarenilor şi supune-o împăraților dreptcredincioşi, adu în dreapta credință şi înalță cornul ortodocşilor creştini”. Aceasta era tipărită şi în cărțile de slujbe bisericeşti şi în cărțile de rugăciune pentru oameni, oricine o poate verifica. Mulțimea poporului rus citea această rugăciune zilnic în toate colțurile Rusiei până la cele mai recente vremuri. Oare nu avem nevoie acum să ne rugăm şi mai cu deadinsul pentru doborârea unui regim care nu numai că este hulitor, dar luptător împotriva lui Dumnezeu, care a luat armele nu numai împotriva Ortodoxiei, dar împotriva oricărui fel de credință în Dumnezeu? Şi dacă rugăciunile pentru aceasta sunt adesea făcute în bisericile altor confesiuni creştine, nu ar trebui să fie obligația principală a creştinilor ortodocşi să se roage pentru aceasta, şi mai ales fiii înrobitei Rusii care sunt înafara granițelor ei?

Cel ce este în robie şi cel ce este în libertate vor da la vremea cuvenită răspuns Marelui Arhiereu, Atotdreptul Judecător. Fie ca să spună El atunci: peste unele lucruri ai fost credincios „intră întru bucuria Domnului tău (Mt. 25: 23).

[1] Traducere din The Orthodox Word, martie-aprilie 1971 (vol. VII #2).

[2] Pe care o vom prescurta ROCOR pentru textul de față (Russian Church Outside of Russia „Biserica Rusă dinafara Rusiei)

articol apărut in Revista ATITUDINI, nr. 14