Părintele Justin despre Părintele Ioanichie: ochiul trezvitor al Sihăstriei

Arhimandrit Justin Pârvu: L-am văzut ca pe un adevărat sfânt

Părintele Ioanichie a fost un suflet care din copilărie a fost ales, chemat de Dumnezeu. Un copil care încă de la vârsta de nouă ani iubea viața monahală şi adeseori îl găseai când la Sihăstria, când la Neamțu, când la Secu; de aceea şi mai târziu a ştiut să deosebească aşa de bine viața călugărească. Părintele s-a oprit mai mult asupra mănăstirii Sihăstria, unde a găsit pe cel mai cald duhovnic, Părintele Paisie, pe care l-a avut învățător duhovnicesc până în ultimul moment. După ce Părintele Paisie a închis ochii, l-a luat de duhovnic pe părintele Marchian de la mănăstirea Secu şi de la mănăstirea Bistrița, unde a fost trimis de la Sihăstria ca un fel de „canon”. Era trimis regulamentar oarecum, pentru că, deh, nu prea se vedea bine cu unele personalități mai mari din Sihăstria, nu prea le slugărnicea. Ş-atunci „caralii” noştri au crezut de cuviință să fie transferat la mănăstirea Bistrița, în observația părintelui Ciprian. Aici a stat vreo 19 ani, după care s-a reîntors la mănăstirea Sihăstria. Aici, la Bistrița, am început să ne cunoaştem noi mai bine. După cum bine ştiți, viața părintelui Ioanichie a fost mult dedicată studiului şi literaturii. Era neobosit. Se ajuta mult şi cu poetul creştin Ioan Alexandru, căruia îi era duhovnic. Ioan Alexandru, care venea adesea pe la mănăstirea Bistrița şi stătea câte două-trei zile, uneori venea cu doi-trei copii, alteori venea singur, foarte modest, cu căruciorul de bagaje după el. Se-ntreținea cu părintele Ioanichie; lucrau împreună la Patericul românesc, la Convorbirile duhovniceşti, la relatarea călătoriilor făcute cu părintele Cleopa sau cu părintele Victorin în Occident, pe la sfintele locuri, pe Athon „

Neobosit era şi în ceea ce priveşte viața călugărească. Până pe la ora cinci lucra şi scria, aduna materiale. La ora cinci seara, sala cu pelerini era plină şi dădea drumul la spovedit. Iar spoveditul mergea până la şase dimineața, fără întrerupere. În zilele de sărbătoare n-avea timp să se odihnească deloc, pentru că trebuia să ajungă la biserică. După Sf. Liturghie începea iarăşi spovedania „Mi-aduc aminte cum noaptea, târziu, mă duceam pe la el şi, bucuros, mai schimbam un cuvânt. Scotea două, trei mere, le cojea; mâncam cu o bucată de pâine, pe fugă. Apoi iar începea spoveditul sau se pregătea cu oleacă de material pentru Bucureşti. Trebuia să definitiveze cărțile pentru tipar, treabă care era destul de dificilă. Nu era ca acum, cu formele acestea rapizi, ultramodernizate. ªi uite aşa îl găseai şi la Bucureşti, şi la Sihăstria, şi în tren, şi la Piatra Neamț, şi unde nu-l găseai…? Îi făcea foarte mare plăcere să îmi povestească discuțiile pe care le avea cu unii şi cu alții în tren. Nu ştiu cum făcea că reuşea să mai scrie câte un articol prin ziar, chiar dacă erau ziare cu mult control asupra lor, dar totuşi se mai strecura aşa „

Nu mai vorbesc că pe lângă talentul său scriitoricesc, era şi un vorbitor, un sfătuitor neîntrecut. Ce predici ținea duminicile şi de sărbători! Credincioşii se înghesuiau să asculte o predică a părintelui Ioanichie! ªi până astăzi oamenii îi poartă o dragoste creştină şi au mare evlavie la dânsul şi vin mereu la mănăstirea Sihăstria. De aceea şi pe majoritatea pomelnicelor la morți sunt trecute mai întâi numele părinților Ioanichie, Cleopa, Paisie „A fost un călugăr foarte bun „şi trăitor, şi mărturisitor; un călugăr cu laturi intelectuale deosebite „Patericul românesc a ajuns până în biblioteca Vaticanului „Dar, chiar dacă avea mai mult o activitate intelectuală, asta nu-l împiedica să fie şi un călugăr gospodar. Era un om practic, foarte activ. Dar am rămas uimit când lam văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferință, cu puțin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt A fost un călăuzitor al vieții noastre ortodoxe. A menținut cu adevărat duhul acesta trezvitor al vieții călugăreşti a Sihăstriei. În ultima vreme, cam ultimii doi ani, i-am fost duhovnic. Şi, sărmanul, victimă a prigonitorilor acestui neam, îşi cam pierduse memoria în ultimul an de viață. Dar am rămas uimit când l-am văzut ultima dată, când i-am făcut o dezlegare, pe patul de suferință, cu puțin timp înainte de a se muta la Domnul; l-am văzut ca pe un adevărat sfânt. Avea un chip aşa de deosebit şi de luminat, de parcă ziceai că vorbea cu îngerii. Iar în sicriu şi-a păstrat pe chip aceeaşi frumusețe sufletească pe care i-o ştiam şi pe care a luat-o cu el şi dincolo; chiar dacă îşi dăduse duhul în mâinile Domnului, avea aceeaşi ținută sufletească şi trupească. În racla lui, acolo, parcă vorbea. Mult m-a impresionat în frumusețea aceasta a lui şi mult m-am bucurat în sinea mea, fiindcă am văzut în el un adevărat rugător înaintea lui Dumnezeu, în ceruri, pentru viața noastră monahală. ªi cred că el a depăşit chiar pe mulți din trăitorii mai deosebiți din Sihăstria, prin faptul că a trăit şi o viață surghiunită, sub ochii permanenți ai securității, inamicul numărul unu al Ortodoxiei româneşti. Şi nu e puțin lucru să facă atâtea lucruri nobile pentru Ortodoxie în astfel de condiții, având neîncetat moartea în față. Chiar pierderea memoriei i s-a tras tot de la acest inamic: a fost un vicleşug de răutate care să astupe gura cea bine-grăitoare a acestui izvor de înțelepciune. Dumnezeu să-l sălăşluiască în corturile drepților şi să se roage şi pentru noi!

extras din nr.9 al Revistei ATITUDINI