RĂSPUNSUL GRABNIC AL PĂRINTELUI JUSTIN

O să vă povestesc o altă minune a Sfântului nostru drag. Era la începutul pandemiei. Frica, tristețea, disperarea de a nu ști cum e mai bine să faci pluteau în fiecare zi asupra noastră. Am comandat câteva cărți despre Părintele Justin la mănăstire. Eram tare curioasă căci nu știam nimic despre el. Când au ajuns cărțile și am deschis pachetul, am simțit de parcă îl primisem pe însuși sfântul în casă. Razele soarelui coborâseră prin fereastra blocului peste mine și peste cărți. Continue Reading »

PĂRINTELE ȘTIA DE CE STĂRI URMA SĂ FIU ÎNCERCATĂ…

Mă îndoiam la început de darurile pe care le căpătaseră de la Dumnezeu, necrezând că pot fi contemporană cu oameni despre care să se scrie „file de Pateric”. Pe unii, cum ar fi Părintele Proclu sau Maica Filofteia, am ajuns să îi prețuiesc abia după mutarea lor la cele veșnice. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru șansa de a-L putea cunoaște mai bine în special prin interacționarea cu trei frați din familia Nicău: Părintele Proclu, Maica Filofteia și Maica Maria (cunoscută și cu numele de Agafia ori Ana).

Eram un copil neștiutor când am pășit pentru prima dată pragul chiliei răcoroase a unui pustnic, chilie cu pereții acoperiți de icoane. Părintele cu nume neobișnuit era micuț de statură, înaintat în vârstă, cu ochii de un albastru intens, permanent umeziți în rugăciune. Vorbea greu, depunând un efort mare în rostirea fiecărui cuvânt. Părea că se sfârșește, însă cu ultimele puteri ale bătrâneții ne primea pe toți cei care veneam la el pentru folos duhovnicesc. Chiar sfinția sa ne mărturisea la un moment dat că sunt oameni care vin la el ca la ghicitoare sau chiar ca la un sfânt. Pentru asta nu îl puteam ferici cât era în viață. Însă, de fiecare dată când ne doream să ajungem la el ne pregăteam cu rugăciune și binecuvântare de la duhovnic și – slavă Domnului! – ne-a primit de fiecare dată. Eu și sora mea aveam în jur de 12 ani la prima întâlnire cu Părintele. Îi spunea tatei că încă suntem curate ca îngerii și că urmează și pentru noi „lupta”.

Sfântul ne vorbea despre folosul Tainei Sfântului Maslu, însă cu deosebire mă mișca rugăciunea lui către Maica Domnului. Era mereu pe buzele sale și cu siguranță și în inima sa.

Când sunt întrebată cum era la părintele nu pot să mă gândesc decât la starea de sfințenie care se simțea în preajma sa. Era copleșitor! De fiecare dată mă emoționam și plângeam.

În cadrul uneia dintre vizite eram mai multe persoane în chilie. De remarcat e faptul că și el și surorile sale pe care le-am cunoscut (maica Filofteia și maica Maria), când dădeau povețe, vorbeau uneori aparent pentru urechile tuturor, însă de înțeles, înțelegea doar o persoană – cea care trebuie. Eram cu familia și câțiva străini în grup, iar părintele, privind către fratele meu pe care tata îl sprijinea cu brațele, a spus: „Copiii născuți din părinți binecredincioși ajung mari în Biserică”. Tatăl meu ne-a mărturisit mie, surorii mele și mamei la ieșire că simțise în adâncul sufletului său că părintele i-a răspuns la o întrebare importantă și anume dacă Maica Domnului i-a primit sau nu copilul în Grădina sa, după cum îl promisese ca tată dinainte de zămislire.

La ultima întâlnire cu părintele, fiind în grup, tata l-a întrebat pe părintele Proclu dacă să urmeze calea fiului său. Părintele ori nu auzise, ori se făcuse că nu auzea. Atunci, tata s-a așezat în genunchi, a luat în mâini mâna slăbită a părintelui și l-a întrebat hotărât: „Părinte, să urmez calea fiului meu?”. Văzând stăruința tatei începusem să plâng. Tata, continuând, a spus: „Sunt slab. Am copii și am trăit în lume. Am dor de mănăstire, dar sunt nevrednic și neputincios. Sufletul meu își dorește odihna și lupta călugăriei la bătrânețe. Ce să fac?”. Iar părintele a răspuns: „Nu avea grijă! Când va veni dragostea lui Dumnezeu peste tine, nimic nu va mai conta”. 

Au trecut mai mulți ani de atunci și nu dădeam importanță multor învățături pe care ni le dădea Avva. Însă două amănunte importante, care mă vizau personal, le-am reținut foarte bine: că nu trebuie să stau de vorbă cu gândurile și să fac ascultare, urmând facultatea de medicină. Nu înțelesesem partea cu gândurile decât după ce adolescența mea trecuse, perioadă în care făcusem depresie. Boala aceasta sufletească și trupească m-a împiedicat să învăț la randamentul pe care îl aveam inițial. Am reușit în timp să lupt cu deznădejdea prin rugăciune. Părintele știa de ce stări urma să fiu încercată… Continue Reading »

ARĂTĂRI MINUNATE ALE SF. NICHIFOR

Părintele Evmenie a povestit că într-o seară, după mulți ani de la adormirea părintelui Nichifor, pentru că avea mulți țânțari și alte insecte în chilie, s-a gândit că ar fi bine să închidă ușile și fereastra și să golească înăuntru o sticlă întreagă de insecticid puternic ca să le omoare. Apoi s-a întins să doarmă. Nu s-ar mai fi trezit niciodată dacă nu i s-ar fi arătat părintele Nichifor care l-a trezit, l-a luat de mână și l-a scos din chilie. Înainte ca părintele Evmenie să-și dea seama ce se petrecuse, acela i-a spus: „Copilul meu, să nu intri în chilie dacă mai întâi nu deschizi ușile și fereastra ca să se aerisească bine”. Îndată după aceea a dispărut. Când, după un oarecare timp, părintele Evmenie și-a revenit și a înțeles minunea, i-a mulțumit din toată inima părintelui său drag că îl scăpase de la moarte sigură[1].

Teodor Giannakis a povestit următoarea întâmplare minunată: „Aveam odată un proces important. Fusesem implicat într-o situație nefericită și m-au chemat la tribunal să plătesc o sumă uriașă, de zeci de milioane de drahme. Deși în primă instanță am fost condamnat, când procesul a ajuns la Curtea de Apel la 10 mai, i-am cerut părintelui Evmenie care avea moaștele părintelui Nichifor să îmi dea o părticică. I-am spus: „Eu, părinte, l-am îngrijit pe cuviosul Nichifor, l-am spălat, l-am îmbrăcat, i-am gătit, i-am curățat urechile, iar acum, când am atâta nevoie, vreau să-mi ajute”. Mi-a dat două părticele pe care le-am luat cu mine la tribunal. Înainte de a începe procesul, l-am rugat în taină pe părintele Nichifor să mă ajute în acel moment greu. Și – o minune! – procurorul a dispus ridicarea acuzației și am fost declarat nevinovat. Îi mulțumesc din adâncul inimii părintelui meu că și de această dată mi-a ajutat ca și atunci când trăia, deși au trecut atât de mulți ani de la adormirea sa”. Continue Reading »

Portret realizat de maicile de la mănăstirea Paltin

Motto: „Nu trebuie să-ți duci lupta creștinească cu predici și contestații, ci cu o adevărată iubire ascunsă. Când contestăm, ceilalți reacționează. Când îi iubim sunt mișcați și-i câștigăm”.

ÎN CĂUTAREA LUI HRISTOS DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE 

„Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu Îl vezi pe Hristos în tot ceea ce faci, eşti fără Hristos. Hristos este Prietenul nostru, Fratele nostru; El este tot ce e frumos şi bun. El este totul”. Acesta a fost crezul lăuntric după care Sf. Porfirie Kavsokalivitul și-a călăuzit întreaga viață și i-a rămas credincios până la moarte. Născut sub ocrotirea Sf. Ioan Rusul în Insula Evvia, în satul Sfântul Ioan din Karystia, aproape de Aliveri, la 7 februarie 1906, Evanghelos Bairaktaris, cel care avea să devină unul din cei mai mari duhovnici ai Greciei, alături de Cuviosul Paisie Aghioritul, a fost al patrulea copil din cei cinci ai lui Leonidas şi Eleni Bairaktari. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost silit să plece în America și să lucreze la Canalul Panama. Iubitor al slujbelor bisericești, Leonidas a fost cântăreţ la biserica din satul lui și adeseori l-a însoţit ca psalt pe Sf. Ierarh Nectarie, în călătoriile acestuia. Copilăria Sfântului Porfirie va fi una greu încercată de strâmtorări, care deși nu au fost lesne de îndurat, totuși l-au ajutat să-și alipească inima de Hristos și să-și dorească să se desprindă cu totul de grijile lumești.

Evanghelos a urmat cursurile şcolii din satul natal vreme de doi ani, dar din pricina lipsurilor materiale, a fost nevoit să părăsească şcoala, astfel că la vârsta de opt ani a început să lucreze micile ogoare deţinute de familia sa şi să păzească animalele. Pentru a câştiga mai mulţi bani, de la vârsta de 10 ani, tânărul Evanghelos a început să lucreze la minele din zonă şi la nişte băcani din Halkida şi din Pireu. Datorită inimii lui ascultătoare și a conștiinciozității cu care își îndeplinea îndatoririle, patronii îl îndrăgeau și aveau încredere deplină în el, după cum ne mărturisește părintele Porfirie însuși: „Mama m-a trimis la un magazin în Halkida. Erau acolo alți doi copii. Toți îmi porunceau, iar eu alergam pretutindeni. Făceam tot ce-mi spuneau fără vicleșug. Și asta m-a dus la ceva bun. Într-o zi, pe când măturam magazinul, am găsit niște boabe de cafea nemăcinată. M-am aplecat și le-am luat în mână, ca să le arunc înapoi în sac. Stăpânul era în biroul lui, m-a văzut, a înțeles ce voiam să fac și m-a strigat. I-a strigat și pe ceilalți copii și i-a dăscălit. Acolo se făcea mare risipă, iar eu i-am făcut o impresie bună. Din acea zi am împărțit treburile și am pus rânduială în magazin. Munceam la toate cu sârguință și fără să grăiesc împotrivă”[1].

PLECĂRILE LA SF. MUNTE. NEVOITOR LA CHILIA SF. GHEORGHE

„Mi-am pus în adâncul inimii gândul să mă fac pustnic. Mi s-a făcut un dor fierbinte”.

Pe când lucra la băcănie, în trei rânduri s-a îmbarcat pe vapor ca să ajungă în Sf. Munte, însă dorul de frați și de părinți, de fiecare dată l-a întors din drum: „Am ajuns la Tesalonic. Am coborât din vapor. Nu știam unde să merg. M-am dus la Sf. Dimitrie, m-am închinat. Am îngenuncheat și am plâns, rugându-l pe sfânt să mă ajute să mă fac pustnic; acesta era visul meu. Apoi am mers pe un deal și am ajuns la o bisericuță. Era închisă, însă avea o bancă afară. Acolo am rămas toată noaptea. Am plâns mult, voiam iarăși să merg acasă, la părinți. Era ispită pentru mine asta: de trei ori m-am întors înapoi”. După toate aceste preumblări și întoarceri, însuflețit de lectura vieții Sfântului Ioan Kalivitul, tânărul Evanghelos se hotărăște să plece definitiv spre Sf. Munte Athos, dornic să pășească pe urmele sfântului care i-a aprins inima de atâta râvnă dumnezeiască: „Pe când păşteam vitele” – își amintește părintele Porfirie – „citeam silabisind viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil de 12-15 ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kavsokalivia la Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire pentru Dumnezeu”. Într-un timp în care copiii nu erau primiți în Sf. Munte, acoperit de omoforul Maicii Domnului, Evanghelos pășește în Grădina ei, grație milostivirii unui călugăr bătrân care pe vapor îl va recomanda tuturor drept nepotul lui și va lua pe umerii săi răspunderea ca în fața autorităților să dea seamă pentru el. Continue Reading »

Aspazia Oțel Petrescu: Îşi profeţeşte sfârşitul cu 9 ani înainte

Părintele mi-a spus care va fi anul ultimei mele binecuvântări.
Aveam 80 de ani şi i-am zis Părintelui: „Daţi-mi o binecuvântare mai mare, că nu se ştie, s-ar putea să fie ultima”. Aveam atunci nişte probleme de sănătate destul de grave. Şi Părintele a stat puţin, ca şi când ar fi făcut un calcul, şi a zis: „Păi, stai, măi, că până la 89 de ani mai ai!”.
Eu am înţeles că voi trăi până la împlinirea vârstei de 89 de ani. Acum mi-am dat seama că Părintele a spus că la 89 de ani voi avea ultima sa binecuvântare. Şi aşa a fost! E cutremurător!
Părintele Justin a fost omul iubirii, şi puterea lui de iubire faţă de oameni, în special, a fost fără limite. Părintele a fost pentru noi, foştii deţinuţi politic, un fel de pater familias, pentru că familie este toată lumea asta pătimitoare pentru atitudinea pe care a luat-o faţă de ateismul comunist.
Noi am rămas orfani. Dar, în acelaşi timp, sunt convinsă că Părintele nu ne părăseşte şi că dragostea lui de oameni este atât de mare, încât nu se va împiedica de pragul care există între vremelnicie şi eternitate.
(Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic)

Cunoştea mai dinainte data morţii

Mă numesc Gheorghe şi sunt din Focşani. Doresc să dau o mărturie despre darurile mai presus de fire ale Părintelui Justin, pe care îl admir şi îl cinstesc ca pe un sfânt.
Părintele avea darul înainte vederii, cunoscându-şi de mai înainte data plecării sale la Domnul În luna octombrie a anului 2012, adică cu 8 luni înainte de mutarea sa la cele cereşti, am fost împreună cu familia la Părintele Justin, la mănăstirea de maici din Petru Vodă, unde vieţuia Părintele. Pe mine Dumnezeu m-a binecuvântat cu o neputinţă, ce mă ajută să mă smeresc şi să privesc mai mult la lucrurile cele nepieritoare decât la cele ale lumii acesteia. Nu am vedere, sunt orb.
Când am intrat la Părintele în chilie, am fost primiţi cu foarte multă dragoste şi ascultam cu mare drag sfaturile Părintelui Justin, care ne dădeau forţă duhovnicească. La final, înainte să plecăm, i-am mulţumit părintelui:
„Părinte, mulţumim pentru sfaturile folositoare, cu ajutorul lui Dumnezeu ne vom întâlni la anul”. Părintele însă ne-a zis, spre surprinderea tuturor:
„La anul nu ne vom mai vedea. Dar ne vom vedea în ceruri, mai târziu”.
Şi, într-adevăr, aşa a fost – pe Părintele Justin nu l-am mai prins în viaţă, nădăjduiesc insă, prin rugăciunile sfinţiei sale, să îl pot vedea dincolo, în veşnicia lui Dumnezeu.
(Gheorghe, Focşani)

Convertire minunată la Ortodoxie

Eram plecat „definitiv” în Germania şi nu oricum, ci fără să fiu creştin ortodox sau măcar să cunosc duhul Ortodoxiei. Eram în acea vreme în sfera ezoterismului şi făceam meditaţii transcendentale. Într-una din meditaţii, mi-a apărut un „călugăr” care s-a luptat cu duhurile mele pe care le-a învins îngenunchindu-le.
Exact un an de zile am stat plecat în Germania, după care m-am întors în România neştiind ce mi se întâmplă.
După 3 luni de la întoarcerea mea, timp în care am avut un accident frontal pe DN1, actualul meu naş de botez m-a dus la Părintele Justin.
Am intrat la Sfinţia Sa şi mi-a spus: „Măi băiete, cu tine aş putea sta de vorbă 3 zile şi 3 nopţi, nu ai înţelege NIMIC. Du-te şi stai în mănăstire câteva zile”.
După ce am stat vreo 4 zile în Mănăstirea Petru Vodă la părinţi, m-am întors la Părintele şi am cerut botezul – „că numai în urma botezului vei înţelege ce se întâmplă cu tine” – mi-a spus Părintele.
Au trecut 6 luni până să îmi vină rândul spre a fi botezat, că aşa le rânduieşte Bunul Dumnezeu, … cu RĂBDARE.
Recunosc că eu nu prea am răbdare. Am aflat şi că Părintele se ruga foarte mult ca să se întoarcă în ţară Românii.
Mărturisesc astfel că Părintele Justin avea rugăciunea inimii, pentru toţi oamenii.
Să ne rugăm Sfântului Justin să ne ajute cu rugăciunea lui către Bunul Dumnezeu să îi întoarcă în ţară pe toţi Românii, fiindcă tot el ne spune că vremuri grele vor veni pentru omenire.
Sfinte Părinte Justin, roagă-te pentru noi, păcătoşii.
(Ioan, Germania)

„Mergeţi acasă, fiica voastră îşi va reveni”

Minunea înfricoşătoare a marelui făcător de minuni Spiridon, prin care a zădărnicit dorinţele papistaşilor uneltitori, nepermiţându-le să construiască un altar în sfântă biserica lui din Kerkira

de Sfântul Atanasie din Paros

Pentru că a propovădui minunile lui Dumnezeu e un lucru şi drept şi mântuitor şi arată voia Lui, de aceea, fraţi creştini, vin să istorisesc iubirii voastre binefacerea minunată şi extraordinară pe care Domnul iubitor de oameni, acum, în secolul nostru a săvârşit-o pentru noi, prin Sfântul Spiridon, prin acest slujitor al credinţei, mare făcător de minuni şi credincios; este cunoscut îndeobşte de toţi că acest mare sfânt nu încetează, ci mereu săvârşeşte în insula Kerkira lucruri mari şi minunate şi acest lucru este deja o certitudine, însă minunea care le întrece pe toate şi încununează, ca să spun aşa, minunile Sfântului Spiridon, căreia pe drept nu trebuie să i se spună doar minune, ci minunea minunilor sau ca să spun mai bine şi mai corect, trebuie să se numească Judecata Cerului, acea minune, zic, este distrugerea foarte neobişnuită a catolicilor preaticăloşi, prin care (zic aceasta şi sufletul meu tresaltă) i-a izgonit pe bună dreptate din sfânta lui biserică, când au hotărât şi aproape că au ajuns să o întineze prin altarul lor cel spurcat.

Această minune este foarte mare şi cu toate acestea este cunoscută de puţini, căci nu este tipărită, de aceea eu, mişcat de râvnă dumnezeiască, am hotărât să o fac cunoscută tuturor cu ajutorul tiparului şi, deci, vreau să o descriu cât mai bine şi mai exact, pe cât îmi este cu putinţă, pentru a-i mişca pe toţi iubitorii de Dumnezeu să slăvească şi să mulţumească adevăratului Dumnezeu şi acestui slujitor credincios al Său, Sfântul Spiridon. Adică vreau să istorisesc mai întâi ceea ce se află scris în manuscrisul netipărit, iar în al doilea rând să analizez cu toată precizia care este posibilă întâmplările respective, care o situează în toate felurile mai presus de orice săgeată blasfemiatoare şi de orice gură nedreaptă; de aceea să nu pară ciudat că o astfel de catastrofă atât de mare a rămas până astăzi nepublicată: căci cei care aveau datoria să o facă publică prin tipăriri se află sub stăpânirea celor care au păţit asemenea ocară, aşa că nu este posibil să trâmbiţeze cu mândrie această minune de biruinţă asupra stăpânitorilor lor. Însă trâmbiţăm noi, cei de aceeaşi credinţă şi fraţi cu ortodocşii din Kerkira, care ne aflăm în grija lui Dumnezeu, departe de temerile acelora şi împreună cu regele-profet David strigăm, zicând: „auziţi acestea toate popoarele, uniţi-vă toţi cei ce locuiţi în lume”; veniţi şi vedeţi lucrările lui Dumnezeu; veniţi şi vedeţi cât e de înfricoşător în hotărâri pentru fiii oamenilor; cum şi din ce cauză, veniţi şi ascultaţi şi vă voi povesti vouă.

Relatarea minunii 

După eliberarea oraşului Kerkira de asediul agarenilor, prin ocrotirea făcătorului de minuni Spiridon, eliberare care s-a petrecut în 11 august 1716, conducătorul de atunci Andrei Pizani, comandant general al Kerkirei, a vrut să aducă o răsplată de mulţumire Sfântului Spiridon pentru marea binefacere a libertăţii şi s-a sfătuit cu teologul lui, pe nume Francisc Frangipani, ce anume să facă pentru a fi plăcut şi bine primit de către sfânt. Acela i-a răspuns că este un lucru foarte bun şi divin să construiască în biserica Sfântului Spiridon un altar (o masă) de marmură foarte scumpă, pentru a se face acolo înăuntru în continuare şi o liturghie catolică şi pentru ca „Excelenţa ta să asculţi liturghia în limba ta, când cu anumite ocazii te vei duce acolo”. Comandantului i-a plăcut sfatul teologului şi de îndată a poruncit să se pregătească materialul de construcţie. Însă, înainte de a pregăti materialul, i s-a părut potrivit să îi cheme pe preoţi şi pe cei care aveau grijă de sfintele moaşte ale Sfântului Spiridon, pentru a primi de la ei încuviinţarea pentru aceasta. Aceştia, de îndată ce au auzit un lucru atât de neaşteptat, i-au răspuns într-un singur cuget că aceasta nu este nimic altceva decât o inovaţie foarte dăunătoare şi de aceea nu au vrut în niciun fel să încuviinţeze planul lui. Comandantul le-a răspuns mânios că, din moment ce el conduce totul şi neţinând seama de ei, vrea să i se împlinească voia şi porunceşte să fie adunat fără întârziere materialul lângă biserica sfântului. Au fost adunate, aşadar, acolo: var, ghips, marmură şi o placă de marmură specială, construită anume pentru Sfânta Masă. Continue Reading »

„Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru!”. Așa sunau cuvintele Părintelui Justin Pârvu în anul 2000. Atunci nu știam că urma să-l văd pentru ultima oară….

Locuiam la Piatra Neamț și venisem în acea zi la Petru-Vodă la invitația colegei mele, Manuela, profesoară de religie, care a avut binecuvântata inițiativă de a organiza o excursie la mănăstire, cu un grup de elevi de la liceul nostru. Odată ajunși, ne-am familiarizat cu locul și împrejurimile, ne-am închinat la icoane și am participat la slujbele bisericii. Seara, copiii s-au adunat la chilia Părintelui Justin, așteptând în liniște și bună-cuviință să primească o mângâiere sau un cuvânt de învățătură.

Eu mă plimbam pe afară, rugându-mă și gândind în sinea mea : „Oare să intru și eu? Și ce să-i spun? Că de 10 ani așteptăm un copil care nu mai vine?”. Nu știu cât să fi trecut, dar m-am auzit poftită să intru în chilia lui, deși eram sigură că nu era rândul meu. Am intrat cu sfială și parcă nu știam cum să încep… Atunci, de pe deasupra unei perechi de ochelari, privirea acelor ochi limpezi și scrutători mi-a pătruns până în adâncul sufletului. N-am apucat să deschid gura că Părintele Justin a spus: „Așteptați și voi unul al vostru și nu mai vine, așa-i?”.

Așa era Părintele: știa dinainte ce problemă ai și de aceea cuvintele lui cădeau cu așa mare greutate. El punea degetul pe rană și ca un doctor de suflete, îți dădea și medicamentul de care aveai nevoie, potrivit stării tale lăuntrice. De multe ori, pentru că nu înțelegeai tâlcul vorbelor lui imediat, gustul lui era amar, dar efectul se vedea mai târziu, chiar și la distanță de ani buni, când începea vindecarea.

Și de această dată, sfatul lui duhovnicesc a venit după inima celui căruia îi era adresat: „Iubiți mai mult și o să vină și copilul vostru”. N-am înțeles pe loc ce se ascundea în spatele acelor cuvinte. Poate că așa a vrut Dumnezeu, să-mi lase mai mult timp de creștere în duh… Eram tânără, prinsă în vârtejul lumii și amăgită de poleiala ei… Aveam o căsnicie fericită clădită pe iubire și respect, o carieră reușită cu recunoașterea meritelor de către cei din jur… Nu-mi pusesem niciodată problema de a iubi mai mult. Ce vrea să însemne asta?

Astfel de gânduri îmi treceau prin minte, și pesemne că Părintele Justin a văzut aceasta pe chipul meu, căci a mai adăugat: „Și să înfiați, dacă puteți”. Acum chiar că nu mai aveam speranță de rezolvare, căci soțul meu nu era în favoarea ideii de adopție. Ulterior, mi-a spus că și el primise același sfat de la Părintele cu ocazia unei întâlniri la dată ulterioară. Nu fuseserăm niciodată împreună la Părintele Justin, dar sfatul acesta ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu cumva Părintele știa mai mult decât arăta…

Ne-am continuat viața, în mare parte ca și până atunci, dar încercând să sporim mai mult în rugăciune și evlavie față de biserică. Încercam să urmăm sfatul Părintelui, după priceperea noastră: mergeam mai des la biserică, la mănăstirile din zonă și eram mai generoși cu cei din jur. Între timp, investigam și pe la doctori… Din păcate, medicii la care am fost nu ne-au dat mari șanse de procreare, întrucât trecuserăm de pragul celor 30 de ani. Ne-au recomandat, în schimb, să ne obișnuim cu ideea că n-o să avem copii. Dar cum să faci asta când o voce interioară îți spunea contrariul?

Între timp încolțise ideea emigrării. Lucrurile începuseră să nu mai meargă așa bine… Financiar, nu ne era foarte greu, însă ne loveam tot mai mult de corupție și minciună, încât cu greu reușeam să trăim în pace cu noi și cu cei din jur, fără compromisuri, de o natură sau alta. Ne-am dat seama că nu mai eram într-un duh cu ceilalți care credeau că „merge și așa”. Ceream mult de la noi și aveam aceleași așteptări și de la cei din jur. Eram convinși că în altă țară, mai dezvoltată și mai civilizată era posibil să avem un trai onest și decent, verticali și liberi să ne exprimăm gândurile și ideile. Și așa, cu mari eforturi financiare și umane, am urmat pașii procesului de emigrare în Canada.   Continue Reading »