ARĂTAREA ÎNGERULUI ÎN VIS | ASPAZIA PETRESCU

Lumina din adânc

Eu am adormit din nou. Am zis că până la cinci dimineața când vine ea, mai este vreme și visul a continuat. Ajunsesem în oază. În oază era o biserică, dar o biserică ciudată. Era de acuma noapte, dar era luna aia lucioasă, fosforescentă din deșert. Am început să pipăi pereții bisericii de jur-împrejur, să găsesc o ușă. Am găsit ușa. Când am intrat, m-am prăbușit.

Biserica era, de fapt, o fântână foarte adâncă, o prăpastie. Dar, căzând eu așa în jos, am văzut că vin spre lumină, nu spre întuneric. Am zis: „Cad în apă, mă înec, foarte bine! Am scăpat de chin. Am zis: «Mulțumesc, Doamne, că mă iei acasă». Nu m-am speriat”.

Când am ajuns jos, de fapt, era lumină. Într-adevăr, pe tot fundul fântânii era o lumină dulce, frumoasă de tot. Fântâna avea apă doar până la gleznele mele. Deci, nu m-am înecat, n-aveam în ce. Era limpede, clară și doar de un lat de palmă, era un fel de altar. Deci, numai atât de înalt, ieșea din apă.

„Nu mă cunoști?”

Persoana care era pe acest altar nu era în apă, dar catafalcul ei, era în apă. Era o tânără extraordinar de frumoasă, foarte frumoasă: blondă cu ochii albaștri, îmbrăcată într-o haină albastră care era strălucitoare, cam cum arată staniolul albastru și dormea. Și eu ziceam: „Oare doarme sau e moartă?”.

Când mi-am pus întrebarea asta, ea a deschis ochii mari și a spus: „Cum, dar nu mă cunoști?”. Și am spus: „Nu te-am văzut niciodată în viața mea”. Zice: „Eh, te-ai rugat de atâtea ori la mine și nu mă cunoști? Eu sunt Miriam”.

Am rămas așa, vă puteți da seama, uluită,  încremenită și a spus: „Ai căzut aicea pe urmele destinului tău. Nu ți-a fost ușoară crucea. Dar să fii liniștită, ai să scapi din împrejurarea asta, dar după ce ai să scapi….”. Și s-a îngrozit așa și a închis din nou, ochii.

Și eu am spus: „Nu, nu muri, nu adormi! Spune-mi cum să ies de aici, din împrejurarea asta, că mi-ai spus că am să ies, dar cum? Dintr-o fântână, cum să ieși, așa?”.

Și a zis: „Adu-ți aminte, ce ai văzut când ai căzut”. Când am căzut în fântână, mi-am ridicat puțin ochii în sus și am văzut că peste fântână, era aplecată o siluetă albă formată din, cum sunt norii de vară, albi, ușori, spumoși și avea aripi și am zis: „O fi un înger”. A spus: „Caută la el! El are grijă de tine”.

Puterea îngerului păzitor

Eu nu am făcut niciun apel. În momentul în care am ridicat ochii către el, am fost sus. Cum m-a scos, habar n-am.

Deci, atunci când am zis că presupun că mai am patru ani, era pentru că îmi apăreau patru uși, patru brasuri, patru târâturi, tot patru, patru, patru… M-am gândit că altceva nu poate să fie decât așa ceva. Acuma când, recitând această poezie și Maica Domnului, spunându-mi de data asta: „Adu-ți aminte cum ai visat atunci”, am zis că, probabil, Maica Domnului, asta voia să-mi spună: să fac apel la îngerul păzitor. Și atunci am făcut o rugăciune la îngerul păzitor și am făcut o înțelegere cu el. Nu mai spun asta, că durează extraordinar de mult. Asta m-a salvat: relația cu îngerul păzitor[1].

[1] Transcris după un dialog cu maicile de la mănăstirea Paltin, 2009.

(Interviul integral îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 81)