CUM SĂ MĂRTURISIM | PR. DIMITRIE BEJAN

Pr. Dimitrie Bejan – Mărturisitor în faptă și în cuvânt

„Dă-ți seama că trebuie să te arăți oamenilor neîncetat, dar prin purtarea cea bună și prin fapte. Căci și bolnavii află și cunosc pe doctorii binefăcători și izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte”, spunea Sf. Antonie cel Mare la sfârșitul veacului al IV-lea.

Adevărații următori ai Mântuitorului au trăit cuvântul Evangheliei în viața lor și l-au oglindit prin puterea exemplului propriu. „Viața fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viață”, scria Sf. Isidor Pelusiotul. „Întâi făptuiește și apoi povățuiește, după pilda lui Iisus, Domnul nostru. E mai important să înveți printr-o viață de fapte bune decât să propovăduiești cu cuvinte alese. Dacă, însă, se întâlnesc cuvântul și viața, ele desăvârșesc o icoană a întregii filosofii”.

Părintele Dimitrie Bejan a fost, din acest punct de vedere, „o icoană a întregii filosofii”. Întreaga lui viață a fost o mărturisire neobosită a credinței vii, pe care a avut-o în Hristos. A cuvântat, a scris, a făptuit în numele Adevărului. Mai mult decât atât, a ales să urce pe cruce, fiind umilit, bătut, înfometat, înfrigurat, în toți cei 18 ani de captivitate petrecuți în lagărele sovietice și în temnițele comuniste. A pecetluit cu sângele său, cuvântul mărturisit prin viu grai sau așternut pe hârtie în cărțile care ne hrănesc sufletul, până astăzi. A plătit cu ani grei de închisoare, curajul de a sluji în ascuns Sf. Liturghie și de a-i împărtăși pe soldații trimiși să moară în linia întâi a frontului.

Pentru inima lui dreaptă și mărturisitoare, Dumnezeu i-a dat atâta tărie în cuvânt, încât și rușii evitau să îl înfrunte. „Are mare putere de convingere, fiind un mare dușman al comunismului”, atenționau ei autoritățile române după ce l-au repatriat ca să fie judecat în țară.

Eroul, omul cu caracter

„A fost simbolul viu al unei vieți dăruite unei cauze, un om drept, un caracter, un patriot cu o imensă dragoste de țară și de poporul din care se trăgea” (Aurel Sergiu Marinescu). Cu prețul vieții, a mărturisit că „Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești”, primind senin, condamnarea la moarte. Cu același curaj neînfricat și nădejde în ajutorul lui Dumnezeu, aidoma Sfântului Apostol Pavel, a cerut Tribunalului militar din Moscova să-i dea dreptul de a fi judecat ca „cetățean român” în patria natală.

Părintele Dimitrie Bejan, „un erou, un vulcan de credință, un munte de caracter”, scria Ioan Ianolide. „Un mare erou al vieții noastre creștine și naționale care a dus apostolatul până în inima Siberiei, un stâlp al vieții noastre spirituale”, completează Părintele Justin Pârvu care i-a prețuit jertfa mărturisirii, așezându-l la loc de cinste, alături de pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa.

Pe front, în lagăr sau în temniță, în altar sau acasă, părintele Dimitrie Bejan a rămas același suflet mărturisitor, același duh de foc care nu suferea nici cel mai mic compromis, nici cea mai mică clătinare. „Eu nu am putut să mă îndoiesc vreodată de existența lui Dumnezeu.

La Jilava, mă băteau pentru că predicam în fiecare zi în celulă, viețile sfinților”, se destăinuie părintele Dimitrie Bejan în Bucuriile suferinței. Cu bărbăție de mucenic, a primit să poarte pe umeri, până la capăt, „crucea bucuriei”. Așa îi plăcea să-și numească răstignirea pe Golgota temnițelor comuniste.

Umbrit de Harul lui Dumnezeu

Cuvintele și faptele lui mărturisitoare nu se înscriau în șabloane sau forme goale. Izvorâte dintr-o adâncă simțire duhovnicească, ele se schimbau în funcție de ineditul situațiilor întâmpinate. În lagărul Mănăstârca, s-a lăsat înhămat la sănii. Însă la Canal, unde munca forțată și bătăile zilnice exterminau deținuții pe capete, părintele Dimitrie Bejan a devenit tăios ca ascuțișul sabiei. „E atâta batjocură pe capul nostru și atâta forțare la lucru, încât mi-am ieșit din calmul meu. Ce atitudine să iau? Să încerc o rezistență fățișă? Să trec în tăcere totală?”.

Peste două, trei zile de frământări și rugăciune, avea deja răspunsul. În vreme ce clopotele din „Valea Neagră” băteau vesele în miez de noapte pentru Învierea Domnului, o lumină a trecut peste inima părintelui care a strigat tare: «Hristos a înviat, fraților!». «Care ești acela, mă?» a întrebat comandantul întors de pe coridor. «Eu sunt». A urmat sentința: «Du-l la carceră, așa dezbrăcat!»”. Chinul care a urmat, nu a putut însă, să-i umbrească bucuria mărturisirii. Pentru că, „diafan, transfigurat, Iisus plutea pe lângă sufletul său”.

„Fără Dumnezeu nu puteam face nimic”, conchide părintele Dimitrie Bejan într-o convorbire, în care povestește cum i-a demonstrat existența îngerilor colonelului politic, Cristofor Dancu de la Aiud. Raza de soare scăpătată printre nori și pătrunsă în sala de mese printr-o spărtură a geamului, a fost semnul trimis de Dumnezeu care, în acea polemică, i-a adus cununa biruinței.

„Vin din Rai”

Aceeași lumină de har o va avea pe chip, în momentul eliberării când pleca fericit, acasă. O fericire trăită și înțeleasă doar de el. Cei din jur îl priveau fie cu milă, fie cu dispreț. Iată și relatarea părintelui, după ce a ieșit din închisoare: „Mecanicul de tren s-a uitat la mine cu oarecare rușine că aveam vreo 33 de petice la pantaloni și haine murdare”.

«De unde vii?», m-a întrebat.«Vin din rai!» – i-am răspuns. «Nu vezi că strălucesc?». Eram așa de fericit!”. Și părintele continuă să explice ceea ce pare cu neputință de înțeles: «Măi, omule, nu pricepi că acolo am fost puri? Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu!»”.

Aceasta este calea și pentru vremurile de acum. Ne uităm în jur și vedem că vorbele profetice ale părintelui par să se împlinească întocmai. „Veți vedea că în anii care vin, depășirea, acceptarea răului ca necesitate este o bătălie supraomenească. Cred că reușesc numai acei care cer, necontenit, har de la Dumnezeu. Aceasta e o comoară tot atât de prețioasă ca și a muceniciei conștiente” (Bucuriile suferinței, p. 85).

HARUL MĂRTURISIRII

Mărturisitor al cuvântului, dar și al puterii tainelor dumnezeiești din Biserica străbună, părintele Dimitrie Bejan a apărat învățătura de credință ortodoxă atât în temniță, în dialogurile sale cu catolicii și protestanții, cât și în libertate, în fața rătăcirilor sectante. „În Ortodoxie, toate problemele de credință și de morală sunt așezate cu timpul și nu se mai simte nevoia de inovație. Însăși închinarea noastră, seara și dimineața, la mese sau când plecăm la drum, este cea mai activă predică spre lauda bunului Dumnezeu”, spunea părintele. Fiecare îndemn, fiecare faptă de trăire a lui rămâne pentru noi, cei de astăzi, o chemare vie la mărturisirea Adevărului mântuitor și a dragostei de neam. Purtarea crucii, a suferințelor liber asumate în numele jertfei lui Hristos rămâne singura cale care ne face cu adevărat biruitori…

[1] Aurel Sergiu Marinescu, Prizonier în propria țară, Vol. II, Editura Du Style, 1996, pp. 279-284.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 91)