PROFEȚIA SF. GHEORGHE PELERINUL (LAZĂR)

Și-a profețit sfârșitul pământesc

„Eu am să mor când s-or tulbura popoarele și la moartea mea va fi sărbătoare și vor trage toate clopotele din țară”.

În tihna orășelului de la poalele Cernegurei, timpul curge liniștit, depănându-și parcă zilele și nopțile în cadența psalmilor care răsună din inima turnului lui Ștefan. Câteodată târgoveții curioși îl zgândărea pe Moșul albit de ninsoarea anilor cu întrebarea: „Dar știi când vei părăsi această lume?”. Răspunsul lui grabnic și hotărât cade ca trăsnetul peste frunțile încrețite de mirare și de îndoială ale negustorilor iscoditori. „Când va fi o mare sărbătoare și se vor învrăjbi popoarele. La moartea mea o să tragă clopotele din toată țara!”.

Pe 15 august 1916, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, România îmbrăca haina cernită a Primului Război Mondial. Clopotarul Bisericii Domnești a Sfântului Ioan Botezătorul urca grăbit în mlădiosul turn ca să sune mobilizarea generală când chipul senin și luminos, dar inert al lui Moș Gheorghe Lazăr i-a atras privirea. În chilia sa rece și sărăcăcioasă, fericitul pelerin al lui Hristos pornise în călătoria fără întoarcere către hotarele Împărăției de veci.

Sub cerul sticlos al lui Gustar, mii de credincioși, împreună cu un sobor de 50 preoți, își vor lua rămas bun de la vajnicul lor rugător, petrecându-l pe ultimul drum ca să fie înhumat în cimitirul orașului în același cojoc de care nu se dezlipise o viață întreagă, cu toiagul și îndrăgita lui Psaltire alături.

Sfintele moaște ale Cuviosului Gheorghe. Minunea

Focul rugăciunii neîncetate și al nevoinței izbăvitoare de patimi va continua să ardă în sufletele ucenicilor care s-au lăsat modelați de povățuirea duhovnicească a lui Moș Gheorghe.

Unul dintre ei, Protosinghelul Damaschin Trofin, stareț al Mănăstirii Râşca-Suceava, va face demersurile trebuincioase ca în anul 1934 să strămute osemintele fericitului nevoitor de la Piatra-Neamț la Mănăstirea Râșca. Însă, dincolo de Târgu-Neamț, la intersecția cu drumul care duce spre Văratec, caii care purtau căruța cu sfintele oseminte s-au oprit, refuzând să meargă mai departe. Zadarnic s-a trudit părintele Damaschin să-i urnească din loc.

Vrerea Cuviosului era să se odihnească în altă parte. Abia după ce caii au luat-o în galop spre Văratec și nu s-au oprit decât în fața Mănăstirii, starețul Damaschin a deslușit dorința lui Moș Gheorghe. Sfântul se voia găzduit între zidurile ctitoriei Sf. Paisie Velicikovski și a Sf. Cuvios Iosif, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Canonizarea

Așezate în gropnița de sub altarul Bisericii, sfintele moaște vor aștepta răbdătoare să iasă la lumină mai bine de 100 de ani, până în anul 2018 când Tomosul sinodal al B.O.R. a proclamat canonizarea Sf. Gheorghe Pelerinul cu dată de prăznuire, la 17 august.

„Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea. Cu cât mai desăvârșită dragostea, cu atât mai sfântă viața”, obișnuia să spună un alt mare trăitor al rugăciunii din secolul trecut, Sf. Siluan Athonitul. Pentru că cine iubește mai mult, acela se află mai aproape de Hristos.

Sf. Gheorghe Pelerinul a făcut din porunca dragostei de Dumnezeu și de aproapele, crezul vieții lui, iar făgăduința făcută de Hristos robilor Săi s-a învederat în ființa bătrânului nevoitor ca un legământ sfânt care va dăinui peste negura timpului vremelnic, în lumina neapusă a veșniciei: «Voiesc ca acolo unde sunt Eu și slujitorul Meu să fie. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii» (Ioan 12:26, 36).

(Extras din Revista Atitudini Nr. 56, dedicată Sf. Gheorghe Pelerinul)