DE CE NU AVEM PACE? ARHIM. VARNAVA

De ce nu ne putem liniști?

Nu putem să ne liniștim și să ne desfătăm de pacea lui Dumnezeu, pentru că am devenit complecși și complicați și, prin urmare, confuzi. Ne-am pierdut autenticitatea, ne-am pierdut simplitatea inimilor noastre. Suntem cufundați în gânduri, în patimile noastre și în conflictele noastre interioare.
Tulburările pe care le avem înlăuntrul nostru le răspândim, de obicei, și în jurul nostru: acasă, la serviciu, în mediu nostru.
Cu siguranță, sunt multe motive care ne pot justifica agitația și împrăștierea. Trăim într-o lume care merge într-un ritm frenetic. Suntem înecați în probleme, avem atâtea griji, suferim nedreptăți, nimănui nu-i pasă de noi…, trăim în patimi. Răutatea, invidia, gelozia, suspiciunea, ranchiuna ne mănâncă sufletele. Dar, să fim sinceri! Problemele cotidiene sunt doar scuza noastră, le invocăm pur și simplu pentru a justifica frământările noastre interioare profunde care stăpânesc ființa noastră.
„Pacea interioară”, spune Kondoglu, „o aduce și pe cea exterioară. Și dacă presupunem că ar putea fi în lume o pace exterioară, va fi deficitară și va fi falsă, dacă ea, pacea – această pasăre sfințită, sau „porumbel”, nu se va cuibări și în inimile noastre și în viețile  noastre.

Vrem pacea lui Hristos?

Mama adevăratei păci este iubirea care determină mila pentru frații noștri nefericiți, smerenia, râvna, negarea oricărei deșertăciuni. În
timp ce noi suntem egoiști, iubitori de bunăstare și de tot felul de deșertăciuni, răi, invidioși, depravați, mândri, vicleni, plini de  gânduri… Ιar omul cel plin de griji nu poate fi blând și pașnic.
Nu râvnim pacea lui Hristos. Viața noastră este frământare, îngrijorare, agonie păcătoasă. Cum vom trăi fără patimile noastre? Toată această mișcare neîncetată a lumii este generată de patimile noastre. Dacă înlăturăm din rutina noastră faptele pătimașe, lumea noastră se ofilește, moare. Ce să facem cu pacea lui Hristos? La ce ne folosește, ne întrebăm. Totuși, un alt mod de a ne liniști nu există, dacă nu iubim și nu dorim pacea lui Hristos, dacă nu iubim în primul rând pe Hristos, pe Stăpânul păcii și Evanghelia Lui” (Binecuvântat refugiu).

Pentru dobândirea păcii lăuntrice, cu siguranță, nu sunt suficiente inteligența și abilitățile noastre umane. Este nevoie de harul dumnezeiesc.

Prin Har dobândim pacea

Sfântul Nicolae Cabasila, în Tâlcuirea Sfintei Liturghii, comentează: „Atunci când preotul se roagă: pentru pacea de sus, nu se referă doar la dragostea dintre noi, atunci când nu ținem ranchiună unul față de celălalt, ci și la pacea cu noi înșine, „dacă inima noastră nu ne osândește” (1 Corinteni 3:21), cum spune Sfântul Apostol Pavel. Căci atunci când mintea este în freamăt și tulburare, este cu  neputință să comunice cu Dumnezeu. Și precum pacea îi unește pe cei mulți într-un singur om nou, într-un întreg, tot așa neliniștea îl împrăștie pe unul în mulți, în bucăți. Cum, dar, se va putea uni cel împrăștiat cu Dumnezeul Cel Unul și simplu?”.

Calea spre eliberarea de patimi și găsirea liniștii sufletului nostru este deschisă de conștiința propriei păcătoșenii, de zdrobirea inimii și de pocăința pentru păcatele și căderile noastre. Depășirea gândirii pervertite a omului celui vechi necesită mult efort, luptă și nevoință zi de zi, cu conștientizare și discernământ.
Pentru dobândirea păcii lăuntrice, cu siguranță, nu sunt suficiente inteligența și abilitățile noastre umane. Este nevoie de harul  dumnezeiesc. Dar despre ce har vorbim, atunci când nu cerem și nu simțim harul? Când toată puterea noastră sufletească, în loc să o îndreptăm spre căutarea lui Dumnezeu, o consumăm în efortul de a ne înălța propriul „eu”?

Conflicte?

De multe ori apar conflicte chiar și în cercurile bisericești. Intrăm în competiție și rivalitate prin susținerea îndărătnică a opiniilor noastre teologice. Nu suntem deschiși să acceptăm poziția diferită a altora, rămânem în propriile noastre „credințe”.
Nu avem sensibilitatea de a realiza că preocuparea noastră principală ar trebui să fie construirea păcii și a unității trupului Bisericii. Dacă ceea ce facem ne pune în opoziție cu ceilalți și strică unitatea, nu ne justifică pe noi, nici părerile noastre teologice, nici atitudinea noastră ascetică, nici înaltele noastre virtuți, oricât de adevărate ar părea toate acestea.
Dacă am fi avut „mintea lui Hristos”, am fi gustat cat de mare binecuvântare este să fim în comuniune cu celălalt, am fi simțit libertatea pe care ne-o dă puterea de a nu face diferențe păguboase între primul și al doilea, între cel superior și cel inferior. Am fi
înțeles că nu există ceva mai înalt decât a fi în legătura dragostei cu celălalt. Căci fratele nostru este viața noastră! Omul smerit nu se compară cu nimeni și nu se gândește dacă are sau nu, mai multe daruri și virtuți decât altul. El cinstește pe fiecare om ca fiind chip al lui Dumnezeu.

Trebuie să înțelegem că este o adevărată cădere să nu prețuim și să nu respectăm fiecare persoană, chiar și pe cel mai mic dintre frații noștri.

(Mai multe aflați în cartea Părintelui Varnava, „Fericirile, Răspunsul dat lumii”)