DE CE EȘTI ÎNTRISTAT? GHERONDA EFREM

„Când aud sau văd pe cineva că trăiește fără să aibă necazuri și i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a lui Dumnezeu. Viața tihnită este foarte primejdioasă pentru mântuire, iar în cei ce trăiesc în odihnă, nu sălășluiește Duhul lui Dumnezeu”… Ne învață cu multă iubire părintească îndrăgitul sfânt al Americii, Părintele Efrem Filoteitul. DE CE EȘTI ÎNTRISTAT? GHERONDA EFREM

Ispitele și smerenia

Pe calea cea cu întristare, în încercarea bolii și în celelalte necazuri vine spinul împuținării de suflet, al nerăbdării, al fricii, ca să sfâșie îmbrăcămintea sufletului. Pentru aceasta este de trebuință s-o întărim prin credință, nădejde și răbdare, având ca pildă pe Iisus Hristos, Cel care în timpul vieții Sale pământești a avut multe necazuri și mulți spini au întristat preasfântul Lui suflet.

Prin urmare, când suferim, atunci suntem fii ai lui Dumnezeu. Și cine, oare, nu vrea să fie fiul lui Dumnezeu? Așadar, dacă vrei să fii fiul lui Dumnezeu, rabdă cu mulțumire, cu credință și nădejde necazurile și ispitele trimise de Dumnezeu. Da, vin încercările, dar cele mai multe sunt trimise din pricina mândriei noastre. Însă atunci când cineva se află într-o stare de smerenie, încercările vor fi mai puține și mai ușoare.

De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu?

De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nicio nădejde în izvorul cel pururea curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi, cei care credem în Dumnezeul cel viu și nădejdea noastră în El o avem, trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri! Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă ca să ne facă vrednici de El.

Prinde-te de dulcele nostru Iisus, strigă către El în necazurile tale! Încredințează-I Lui grija necazurilor tale! Iar El va săvârși cu tine cele bineplăcute Lui. Cine a nădăjduit în Dumnezeu și a fost rușinat? Desigur, nădejde lucrătoare, iar nu vrednică de defăimare, adică nădejde însoțită de lucrarea duhovnicească după putere. Altminteri nu este nădejde, ci dispreț. De o astfel de nădejde vicleană izbăvește-ne, Dumnezeule!

Să ai privirea sufletului sus!

În toate situațiile să ai privirea sufletului sus, de unde va veni și ajutorul. Nu deznădăjdui, orice s-ar întâmpla, căci odată cu ispita vine și scăparea din ea. Dumnezeu nu pune niciodată asupra omului o sarcină mai mare decât poate purta. Dacă oamenii fac astfel, cu atât mai mult bunul Dumnezeu, Care pentru om, Și-a vărsat Sângele Său pe Cruce. Să nu-i fericim niciodată pe acei oameni care au aici pe pământ bucurie și pace neschimbată. Ci mai degrabă să ne întristăm pentru ei, căci acea bucurie trecătoare li se va face piedică în viața viitoare. La fiecare faptă a ta, cuvânt sau cuget, gândește-te că este de față Dumnezeu, Cel care le vede pe toate și într-o zi le va judeca. Din această cugetare mântuitoare se naște dumnezeiasca frică, cea care pricinuiește mult folos.

Când aud sau văd pe cineva că trăiește fără să aibă necazuri și i se împlinesc toate voile, aceasta o socotesc părăsire a lui Dumnezeu. Viața tihnită este foarte primejdioasă pentru mântuire, iar în cei ce trăiesc în odihnă, nu sălășluiește Duhul lui Dumnezeu, ci al diavolului, așa cum spun Părinții.

Durerea curăță

Durerea curățește sufletul, îl face smerit, compătimitor și bun. Astfel se pregătește terenul pentru cercetarea dumnezeiască. Un cuvios părinte era mereu bolnăvicios, iar atunci când se întâmpla să se însănătoșească și să i se prelungească sănătatea, Îi spunea lui Dumnezeu: „De ce, Dumnezeul meu, m-ai părăsit și trăiesc în fericire? Oare nu sunt vrednic de dragostea Ta? Nu sunt vrednic să sufăr puțin pentru dragostea Ta?”.

Diavolul seamănă în familii văicăreala, neplăcerea, invidia, încăpățânarea și celelalte. În multe familii există o persoană care tulbură liniștea, pacea și bucuria familiei. Și în obștile monahale există unul ca acesta, nu pentru că persoana aceasta este rea, ci pentru că, având aceste neputințe – văicăreala, invidie și celelalte – devine un organ care tulbură liniștea și pacea celorlalți.

Părintele nostru ceresc ne pedepsește, nu pentru a cădea în deznădejde și apoi să Îl socotim pe Părintele Cel ceresc un justițiar lipsit de milă, lucru cu totul nepotrivit. Iar sufletul aflat sub o astfel de influență este cu neputință să afle mângâiere. Așadar, atunci când înțelegem așa cum trebuie noima pedepsei venită prin necazuri, primim multă mângâiere dumnezeiască.

(Extras din Revista Atitudini Nr. 63)