PRIMATUL PAPAL NU EXISTĂ | SF. NECTARIE DE EGHINA

Biserica Apuseană. Primatul Papei

Principiul fundamental care a fost așezat la temelia Bisericii Apusene este „primatul” Papei. Acesta a primit o formulare definitivă la ceea ce apusenii consideră a fi sinodul ecumenic de la Roma din anul 1870. După cum se laudă în orgoliul lor, primatul ar fi fost moștenit succesiv din primatul apostolic al Căpeteniei Apostolilor, cum le place apusenilor să-l numească pe Petru, ai cărui urmași sunt episcopii Romei care-și au succesiunea de la papa Clement al Romei, ca urmaș direct al Apostolului Petru.

Ideea primatului Papilor Romei și-a făcut apariția din timpuri foarte vechi: după cum mărturisesc documentele păstrate, pretențiile episcopilor Romei asupra primatului sunt de o vârstă cu bătrâna Biserică a Romanilor. Specificul caracterului roman se pare că a acționat asupra duhului conducătorilor eclesiastici ai Bisericii romane, contribuind la formarea unui sistem bisericesc după care Biserica romană să fie guvernată și condusă și care a determinat liniile programatice care urmau să fie aplicate și în conformitate cu care aceasta va merge de-a lungul veacurilor.

Îndepărtarea „Bisericii” Romei de Biserica cea una

În fruntea liniilor programatice stătea scris: „Un Dumnezeu, o credință, un botez, o Biserică, Biserica Romei”. De aici își are începutul îndepărtarea Bisericii romane de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, căscând încă din începuturi prăpastia separării și înlocuind rânduiala Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești.

De aici își are începutul separarea Bisericilor care s-a desăvârșit în vremea lui Fotie, când Biserica era în pericol de a se transforma din cea Una, Sobornicească și Apostolească, în Biserica romană sau mai bine zis papală, de a nu mai propovădui învățătura Sfinților Apostoli, ci dogmele papilor. După cum cu dreptate spune I.N.Valettas, editorul epistolelor Sfântului Fotie: „Căci vrând atunci să se înalțe pe ei înșiși au pus în legături multe din învățăturile evanghelice și apostolice, și, mai ales, au îndrăznit să falsifice Sfântul Simbol de Credință și să amestece laolaltă cu de la sine putere cinstirile cele dumnezeiești cu cele omenești. Atunci așadar au cugetat a face cele omenește de neîngăduit, fiind pe drept considerați ca rupți și îndepărtați de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească a lui Hristos. Și s-au rupt cu toții, părăsind restul trupului Bisericii cel rămas unit în Ortodoxie”[1].

Această alunecare a episcopilor romani, respinsă de Sfintele Scripturi, a fost favorizată în principal de trei cauze:

1)de calitatea particulară a episcopului Romei ca episcop al capitalei Statului roman, adică al capitalei cetăților romane;

2)de întemeierea Bisericii Romei de către verhovnicul Apostol al neamurilor, Pavel, după cum se mărturisește în Sfintele Scripturi, fiindcă Bisericilor întemeiate de Apostoli li se acordă o cinste deosebită ca unele care erau considerate Scaune Apostolice[2] și

3)de faptul că Biserica romană era singura Biserică din Apus care avea ca întemeietor și organizator un Apostol.

Ordinea bisericilor

Pentru cele trei motive enumerate, Bisericii romane i se acorda din primele veacuri primatul de onoare „primus inter pares“. Irineu îl numește potentionem principalitatem, formulă care nu poate avea semnificația pe care teologii Bisericii Apusene i-o dau acesteia ca și întregului fragment din care este luată. Și nici nu sprijină pretențiile papale, după cum mărturisește catolicul Pihler[3]. Tertulian acordă și el cinste Bisericii Romei, dar numai pentru motivul că era singura Biserică apostolică din Apus, fapt pentru care o și așează în urma Bisericilor apostolice din Corint, Filipi, Tesalonic și Efes[4].

Biserica cea una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și Biserica romană

Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, constituită din Bisericile locale unite în credință, nădejde, dragoste și slujire a fost dintotdeauna liberă și neatârnată. N-a fost niciodată supusă papei de la Roma, nici nu i-a recunoscut vreodată acestuia o slujire ierarhică superioară, nici harisme duhovnicești și superioritate duhovnicească. Ci l-a considerat un episcop ca toți ceilalți episcopi, de vreme ce și el a primit de la Apostoli hirotonia pe care au primit-o și ceilalți episcopi. Apostolii nefiind trimiși de Mântuitorul ca episcopi de tronuri, ci ca vestitori ai Sfintei Sale Evanghelii, având puterea de a înființa Biserici.

Apostolii erau precum Moise de-Dumnezeu-văzătorul, care a clădit jertfelnic și a construit cortul mărturiei și a poruncit rânduielile de închinare și toate slujbele sfinte, și, totodată, pe căpeteniile jertfitorilor, precum Aaron. Asemeni unora ca aceștia trebuia să fie ei, de vreme ce slujirea veche era chip și umbră a slujirii celei noi, cea făcută cunoscută neamurilor prin Sfinții Apostoli. În fiecare din Apostoli exista plinătatea harismelor și nu putea fi altfel, de vreme ce toți au fost trimiși în chip egal: «Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin» ^{(Matei 28:19-20)}.

Apostolii erau egali

Cum era posibil ca Apostolii să depindă de Petru, care a fost trimis la propovăduire deopotrivă cu ceilalți, pentru a întemeia Biserici și a învăța între neamuri închinarea la Hristos, de vreme ce fiecare urma să-și împlinească lucrarea separat de restul celorlalți? Și care era rostul primatului lui Petru, de vreme ce, din cauza răspândirii Apostolilor, nu era posibilă existența unei poziții de rangul al doilea?

Care era rostul superiorității lui Petru, de vreme ce fiecare Apostol avea aceeași misiune? Care era rostul gradației ierarhice dintre Apostoli, de vreme ce urma ca ei, în împrăștierea lor prin lume, să moară departe unul de altul? Care era rostul puterii lui Petru, odată ce Domnul le-a făgăduit Apostolilor că va fi cu ei în toate zilele, până la sfârșitul veacului? Desigur că nu au niciun rost toate aceste calități imaginare ale Apostolului Petru, care ar protesta el însuși, fiind cu totul împotriva unei asemenea superiorități.

Smerenia lui Petru și superioritatea Papei

Dacă însușirile lui Petru pe care le pretinde Biserica romană erau adevărate, duhul Evangheliei ar fi devenit foarte problematic și de neînțeles. Fiindcă ar fi prezentat o confuzie a sensurilor și un conflict de principii. Ar fi de neînțeles principiul egalității, al egalității duse până la smerenie, și principiul inegalității duse până la hegemonie și dispreț.

Dacă o astfel de superioritate ar fi fost poruncită de Mântuitorul, cum vom putea înțelege următorul citat al Evangheliei: «Știți, că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai tari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți» ^{(Marcu 10:42-45)}, lăsând la o parte multe alte citate, pe care nu ne-ar ajunge timpul să le adăugăm aici?

Nu există o ierarhie a Apostolilor

Cum s-a împlinit scopul misiunii Apostolilor neavând ei comuniune cu Apostolul suprem, de la care propovăduirea lor misionară și-ar fi luat autoritatea? Iar dacă Domnul a alcătuit o ierarhie între Apostoli și l-a scos în evidență pe Petru ca Apostol suprem, de ce nu a adus acest lucru la cunoștința celorlalți ucenici, zicându-le: „iată, îl așez pe acest Petru păstor al vostru și principe și ighemon. El vă păstorește pe voi, de el să ascultați; și oricine nu ascultă de el va fi nimicit?”. Acest lucru ar fi trebuit să-l facă cunoscut Mântuitorul ucenicilor Săi, dacă într-adevăr îl așeza pe el păstor al păstorilor și conducător al Apostolilor.

Dar, din nefericire pentru latini – sau din fericire – nu s-a rostit așa ceva și, prin urmare, nu a fost constituită nicio ierarhie a Apostolilor. De aceea nu există nicio teamă că acela care nu se supune succesorului lui Petru, fie el și episcop al Romei, se va pierde.

Unimea Bisericii nu-și are temeliile și nu stă în persoana unică a unuia dintre Apostoli, ci în persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care este capul Bisericii într-un Duh, într-o credință, nădejde, dragoste și slujire. În acest fel a înțeles Biserica ecumenică unitatea în Biserică și pe aceasta a căutat-o și a urmărit s-o împlinească, mărturie limpede stând primele zece veacuri. Din Biserica ecumenică doar Biserica romană concepea în mod diferit duhul unității, pe care-l căuta și urmărea să-l atingă prin mijloace străine.

Această concepție a provocat schisma

Această concepere diferită a modului unității a provocat schisma, care, avându-și începutul în primele veacuri, s-a agravat cu timpul și avansa pe măsura aplicării principiilor Bisericii romane, până a ajuns la ruptura totală din cauza pretenției papilor ca Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească să se supună episcopiei Romei.

În aceasta stă cauza schismei, cauză cu adevărat foarte mare, fiindcă răstoarnă duhul Evangheliei, și o cauză teologică deosebit de importantă întrucât înseamnă negarea principiilor Evangheliei. Celelalte cauze de natură teologică, deși deosebit de importante, pot fi considerate secundare și decurgând din această cauză primară.

[1] Vezi Istoria bisericească a lui Meletie al Atenei, Constantinopol, 1853, vol. II, p.400 și urm.

[2] După Tertulian, Scaune ale Apostolilor sunt numite în primul rând toate Bisericile Apostolice, adică acelea care avuseseră ca prim episcop un Apostol ori un ucenic de Apostol, Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI, PL II.

[3] Geschichte der kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident: von den ersten Anfängen bis zur jüngsten Gegenwart, München, 1864, vol. I, p. 106.

[4] Tertulian, De praescriptione haereticorum, XXXVI.

(Extras din „De ce Papa și supușii lui s-au despărțit de Biserica lui Hristos, Sfântul Nectarie de Eghina”, Editura Evanghelismos, publicat și în Revista Atitudini Nr. 46)