GRIGORE PEPENE | TRĂDĂRILE ȘI ARESTĂRILE DIN ROMÂNIA

Grigore Pepene: „Am fost condamnat pentru că refuzasem școala de ofițeri de securitate”

Mă numesc Pepene Grigore, născut în fostul județ Putna, respectiv acum Vrancea, din comuna Andreiașu de Jos, ultima comună la izvorul Milcovului. În 1944 când s-a rupt frontul și au venit rușii peste noi, tata ne-a spus: „Ne-așteaptă timpuri grele. Că rușii unde intră sunt ca porcul: din porumb nu-l poți scoate decât cu bâta”.

Să știți că așa a și fost. Oamenii din satele de munte care au fost mai înstăriți au fost arestați, li s-au pus biruri grele și s-au retras la pădure. Nimeni nu-i putea prinde decât prin trădare, așa cum am fost și eu trădat. Colegul meu cu care am stat în bancă șapte ani, el personal a venit cu securistul când m-au arestat. Așa că vă dați seama: valul greu care a venit peste noi a trebuit să-l suportăm. Nu toți s-au alăturat nouă. Au fost și mulți trădători plătiți cu bani grei din sudoarea părinților noștri. Că dacă erau trei într-un loc, unul trebuia să fie trădător.

Partizanii din munți

După ce am făcut stagiul militar, m-am înrolat în grupurile de partizani din Munții Vrancei. Mi-am spus că e mai bine așa. Decât să mă fac un ofițer securist, mai bine să ajut acești oameni care n-au făcut rău în satele acelea, dimpotrivă. Mulți au trăit pe spatele lor, din munca lor.

Am fost arestat. De când m-au arestat și până am ajuns la Galați, la închisoare, două zile și două nopți n-am primit nici măcar un pahar cu apă și nici n-am fost întrebat cine sunt, de unde sunt și ce-i cu mine. M-au dus la Securitate la Focșani. Am stat și acolo o zi și o noapte.

Tratament inuman din închisorile din România

De acolo, într-o noapte, am fost luați într-o dubă 23 de bărbați și o fată. Ne-au dus la Galați unde am ajuns aproape în zorii zilei. Ne-au băgat în curtea închisorii, în spate și ne-au așezat pe un rând. Acolo a venit faimosul Goiciu care era directorul închisorii și ne-a luat pe fiecare la rând: „Tu, cât pământ ai? Câte oi, câte vaci, gater, moară?”.

Omul spunea și după aceea era luat la bătaie. Eu am crezut că în mine nu va lovi, pentru că eu nu aveam nimic. Nu eram căsătorit, de abia scăpasem de armată. Când a ajuns la mine și i-am spus că n-am nimic, a început să mă înjure. Și m-a luat de păr, m-a ridicat și a început să mă lovească cu cizma. Și ne-a băgat la celulă.

Pe beton, jos, două ierni am stat fără pic de foc, fără lumină în celulă. Am cerut să ne aducă o bucățică de rogojină și am primit în schimb înjurături. Când au venit cu mâncare, ne-au dat o singură lingură bună la șase oameni. Nu primeam decât un polonic de apă la masă, la amiază și un polonic de apă, seara. Asta era toată apa pe care o beai în 24 de ore.

„Dă-i drumul sus și capul în pământ”

Seara când soarele se apropia de asfințit, ieșeau ploșnițele din dușumeaua de afară și veneau înăuntru. Până se întuneca omoram noi câte puteam, dar erau prea multe. Din celula vecină ni s-a spus că Iuliu Maniu este la parter. Și eu, fiind mai tânăr, am vrut să văd cine este Iuliu Maniu. Și l-am zărit plimbându-se într-un țarc, dar de la turelă de sus, am fost văzut.

A venit gardianul, m-a luat, mi-a dat bătaie, m-a dus jos la parter într-o cameră plină de lanțuri. Mi-a bătut lanțuri la picioare cu nicovala și „dă-i drumul sus”. Până sus eram numai rană. Și am stat o lună de zile așa. Am crezut că se infectează, dar Dumnezeu m-a ajutat. Ne scoteau la baie o dată la două săptămâni. Cei care eram mai tineri, ne mai puteam uda. Cei mai bătrâni, numai pe mâini. Apoi iarăși „dă-i drumul sus și capul în pământ”.

Și după ce am ieșit din închisoare mergeam tot așa: cu capul în pământ. Și-mi spuneau frații: „Ține capul sus!”, dar eu dacă așa m-am învățat: 10 ani să mergi numai cu capul în pământ…

Absurdități în anchete

În anchetă m-au bătut câteva luni de zile să spun care este numele meu conspirativ. „N-am niciun nume conspirativ”. Până la urmă le-am spus: „Domnule, spuneți care mi-e numele și puteți să mă și omorâți”. Și mi-au spus de „Guriță”, numele cu care eram strigat de mic în satul meu …

Mă duceau la pușcărie, după două, trei luni, iar anchetă, să mai spun pe cine mai știu. Am descoperit la CNSAS că în 1948 când eu eram militar, era scris că eu m-am întâlnit cu doctorul cutare, legionar. Minciuni, pentru că eu atunci eram militar la București, la Oltenița. Și asta numai ca să pot fi condamnat mai aspru, pentru că refuzasem școala de ofițeri de securitate. Am fost judecat, condamnat și în decembrie 1951 ne-a luat de la Galați o dubă, eram 113 inși și ne-a adus la Gherla.

Greva din Mină

Apoi ne-au repartizat în mină. Nu văzusem mină în viața mea. În mină, prima dată am fost dat la rulaj. Spărgeai la bolovani și cu roaba băgai la rostogol. Dar după o săptămână s-a îmbolnăvit unul din echipa de dulgheri și am fost dat la dulgherie unde am rămas până am plecat. În mină munca era foarte grea. Oamenilor care erau mai slăbiți sau mai în vârstă, le era foarte greu să-și facă norma. Era foarte greu să iei perforatorul în spate și să lucrezi cu el.

Aici la mină au fost zeci de preoți printre care și părintele Justin, părintele Graur, părintele Teodor Codilă care a murit aici, după ce a fost accidentat. Noi eram băgați în mină numai noaptea, ziua era schimbul civililor. Și într-un an am făcut o grevă să nu mai lucrăm noaptea, ci și ziua, în două schimburi. Am stat 10 zile în grevă și după aceea am obținut să lucrăm în două schimburi. Era mult mai ușor. La Paști, la Crăciun, la Anul Nou noi ne întâlneam în mină, să sărbătorim, chiar dacă nu eram toți.

„Nu cedăm decât dacă preoții vor fi între noi”

A doua oară când am făcut grevă, i-au prins pe preoți că țineau slujbă, iar noi eram acolo câți am încăput în abatajul acela. I-au luat pe preoți și i-au izolat și atunci ne-am zis: „Noi stăm cu mâinile în sân? Suntem frați sau nu?”. Imediat am intrat în greva foamei. Eu, personal, nu eram rău de foame, atât doar că atunci când mă ridicam de pe patul fără saltea, mă prindeau căldurile pe frunte. Dar pe urmă îmi reveneam.

Într-o noapte au venit și ne-au scos, tot dormitorul, la un perete de stâncă înalt de 7-8 m. și ne-au așezat cu spatele la peretele acela pe 3, 4 rânduri și au adus plutonul de execuție ca să ne intimideze și să cedăm. „Cedați?”. Noi: „Nu”. Au comandat să încarce armele, noi ne-am descheiat la piept și am spus: „Nu cedăm decât dacă preoții vor fi între noi. Ei sunt sufletul nostru care ne păstrează credința că altfel am fi pierduți”. Și ne-au adus în dormitoare înapoi, iar a doua zi au dat drumul preoților. Am ieșit din grevă și am continuat munca până s-a desființat mina.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 41)

Icoana din fotografie: mănăstirea Diaconești