PĂRINTELE PIMEN – INTERVIU ÎN REVISTA ATITUDINI

LUPTA DE A REDUCE TIMPUL PETRECUT PE TELEFON

Părinte Pimen, care considerați că ar fi principala problemă a tinerilor din  România, astăzi? Ați vorbit cu foarte mulți tineri și ați cunoscut comunitățile de studenți și de tineri din cadrul Mitropoliei Moldovei, și din țară, în general.

Am putea spune că cea mai mare problemă ar fi tehnologia. Acum, fiecare are un telefon și depinde de lupta lui, cum îl folosește și cât îl folosește. De multe ori, îi răpește jumătate din timp, dând deoparte somnul. Am fost la o mică conferință, la întâlnirea tinerilor ortodocși de la Iași și o doamnă i-a întrebat cât timp stau pe telefon. Cazurile fericite erau de două ore, dar erau și șase, șapte ore pe zi, ceea ce înseamnă foarte mult timp.

Adică, dacă dai deoparte tot ce mai faci într-o zi, tu stai opt ore pe telefon. Cum era înainte, se muncea în trei schimburi de câte opt ore. Să stai un schimb, pe telefon, e exagerat de mult! Aceasta e o luptă, acum. Cine reușește să o depășească, să reducă timpul petrecut pe telefon, doar la cât e necesar, nu-și pierde libertatea. Când ajungi la dependență, nu mai poți fi liber. Când ești dependent, în orice moment: „Repede, ia să vedem un mesaj!”. Tot timpul cauți să te uiți la ceva. Și toate se derulează într-o viteză care nu-ți mai dă răbdare, te stresează.

SĂ NU PIERDEM LEGĂTURA CU REALITATEA!

Cum ați simțit că ne afectează dependența de telefon?

În primul rând, nu mai avem răbdare. Aici, sunt imagini care fug încontinuu. Mai ales cine intră pe Tik-Tok, Instagram, pe ce vrea el, tot timpul are imagini, filmulețe, tot altceva, altceva. Omul zice că se uită cinci minute, dar stă ore întregi. Deci, pierde noțiunea timpului și dacă-l deranjează cineva, devine nervos. Își iese din calmul lui și aceasta înseamnă că-l afectează și la nivel de creier. Omul acela pe care îl vezi calm, liniștit, deodată intră în altă stare. Deci, începe să piardă legătura cu realitatea. Nu mai trăiește. Nu se mai bucură de realitate. Bucuria lui se încadrează în ecranul acesta.

Sunt atâtea lucruri frumoase pe care le-a făcut Dumnezeu, atâția oameni, roade pe care poți să le privești, să discuți, să te bucuri, să te joci!… Tu nu mai ai timp de așa ceva. Atunci, se formează un fel de singurătate. Omul se însingurează, stă ore întregi pe telefon. Se duce repede, își face treburile și vine din nou la telefon. Și nu mai comunică cu ceilalți, nu mai vede nevoia, bucuria celuilalt. Nu mai simte nevoia să discute, să socializeze direct cu oamenii, să se ajute cu alții. Aceasta este o problemă foarte mare. De aici, se deschide o ramificație de probleme, de la tehnologia aceasta care ar trebui redusă cât de mult, ca să nu mai trăiești în virtual.

Tinerii de acum îmi spun: „Părinte, mă simt singur”. Dar, starea aceasta vine din faptul că majoritatea timpului o petrece pe telefon.

TIMPUL VITEZA ȘI LIPSA BUCURIEI

Ce facem cu timpul? Ni se pare că nu ne mai ajunge și suntem din ce în ce mai grăbiți.

Știți ce se întâmplă? La un moment dat, tot mă gândeam că s-a scurtat timpul și zic: „Măi, trece dimineața, trece seara”. Dar, tot eu zic: Hai să ne întoarcem noi, în timp, să facem altceva! Ia sapa și du-te pe ogor, cu timpul ăsta care este dimineața și seara. Ia-o de dimineață și prășește toată ziua să vezi cum trece ziua! Să vezi cum se oprește soarele pe cer și nu mai trece timpul ăla care ți se pare că e scurt când stai pe telefon, când alergi de colo, colo cu mașina. O, a trecut ziua!”. Stai pe ogor cu sapa și prășește o zi întreagă, să vezi dacă nu are 48 de ore, ziua aceea!

Timpul e același, dar noi am intrat într-o viteză, că nu mai avem vreme să ne bucurăm de nimic. Și atunci, ziua se termină repede, că nu mai reușim să o măsurăm. Suntem într-o alergare continuă. Dacă ai intrat pe telefon, trei ceasuri n-ai mai ieșit de acolo: „Când s-a făcut amiază?”.

(Interviul integral îl puteți citi în Nr. 87 al Revistei Atitudini, în curs de apariție)