MIRCEA ELIADE: VA FI O LUME DE MUTILAȚI!

Jumătăţi de oameni, sferturi şi câtimi de oameni

A împărtăşi cu toată făptura ta o credinţă şi a rămâne în acelaşi timp om întreg – este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întâlnim decât jumătăţi de oameni, sferturi şi câtimi de oameni. Unii din ei excepţional de bine înzestraţi, alţii înfriguraţi de o mare dorinţă de bine – dar nimeni nu e om întreg, om liber şi viu. Se visează şi se pregătesc societăţi noi, cu o dreptate mai largă. Cât entuziasm nu se cheltuieşte, câtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Şi totuşi, când te apropii şi cauţi omul întreg, omul liber mai ales, nu găseşti decât fărâmituri.

Oameni mutilați, fără omenie și libertate

„Oameni de sută” ai lui Vasile Pârvan nu sunt decât aceşti oameni mutilaţi, aceşti oameni cărora le lipsesc sau ochii, sau creierul sau inima. Nu există om întreg mediocru. Numai sferturile de oameni pot fi mediocri.
Lipsa de omenie a lumii moderne se datorează tocmai faptului că e cârmuită de sferturi de oameni. Foarte bine intenţionaţi, câteodată; dar niciodată oameni întregi. Ceva mai grav şi mai deprimant; lumile care se aşteaptă, lumile noi pe care le visează atâţia însetaţi de dreptate – tot de asemenea oameni mutilaţi sunt visate şi pregătite.

Va veni într-o zi un vizionar cu cap şi fără inimă, sau cu braţe şi fără ochi– şi ne va da o lume nouă. O lume cu sânge şi lumină, sau numai cu pietre, sau numai cu fier. Din care vor lipsi foarte multe lucruri bune, fireşte; lucruri bune care ar fi putut să nu lipsească. Ar fi putut, dacă în loc de mutilaţi, lumea viitoare ar putea fi făcută de oameni întregi.

Nimeni nu te vrea întreg, așa cum ești

Astăzi ţi se cere, cel dintâi, să renunţi la ceva: la cap, la inimă, la ochi, la braţe. Nimeni nu te vrea întreg, aşa cum eşti. O viaţă organică, echilibrată, plenară – este socotită o tentativă de insubordonare. Oriunde te-ai îndrepta, ţi se cere o prealabilă mutilare. Dacă vrei să visezi o lume nouă cu anumiţi oameni, eşti acceptat cu condiţia să-ţi scoţi ochii, sau să-ţi înfunzi urechile. Eşti dator să vezi o anumită culoare – sau dacă nu, să nu vezi nimic.
Cum va fi „lumea nouă” pe care ne-o urzesc aceşti oameni, nu e greu de ghicit. Un fruntaş comunist îmi spunea aseară că la naşterea unei femei frumoase, oricât sânge s-ar pierde nu e prea mult. Cu asemenea figuri de stil se scuză orice barbarie. Lasă-i pe asupriţi să se răzbune. Foarte frumoasă lume nouă!…

Propovăduitorii lumii noi

Dacă vrei să gândeşti omeneşte şi te încăpăţânezi să simţi omeneşte – eşti considerat un laş. Cel care-şi apără omenia. Cel care nu vrea să renunţe la singura valoare pe care a creat-o şi a tolerat-o această lume mârşavă – caritatea, înţelegerea – este luat în râs de toţi oamenii „de acţiune”, de toţi oamenii care ştiu ce vor pentru că au ştiut cum să se mutileze. Ce haz s-ar face asupra morţii lui Socrate, dacă ea s-ar fi petrecut acum, între oamenii noştri de acţiune.

Dar nu e nevoie să mergem atât de departe. Nu e nevoie să urmărim procesul de mutilare ideologică şi de castrare umană al propovăduitorilor lumilor noi. Avem alături de noi fapte mult mai zguduitoare. Fapte care exprimă o astfel de lipsă de omenie, încât ţi-e ruşine de prezenţa ta într-o asemenea societate.

Atrocitățile din închisoarea Doftana

Numai la câţiva kilometri depărtare de Bucureşti, la închisoarea Doftana, unde-şi sfârşesc viaţa deţinuţii politici – se petrec lucruri înspăimântătoare. A face literatură asupra destinului acestor oameni ar fi o mârşăvie. Orice s-ar spune despre deţinuţii politici, oricâte delicte li s-ar putea arunca în spate – nu e mai puţin adevărat că există anumite legi, minime, care trebuie respectate.

Oamenii aceştia sunt trataţi mai rău ca vitele, ca prizonierii de război, ca ucigaşii de rând. Mulţi mor înainte de terminarea pedepsei. Dar aceasta încă nu e prea rău. Sălbăticia de la Doftana este de-a dreptul sadică. Deţinuţii sunt lăsaţi 23 de ore cu hârdaiele de excremente alături, descoperite. …Li se refuză alimentele de acasă. Foc nu se face în celule până în ianuarie. Şi flanelele trimise de rude, sunt înapoiate corect, sub pretextul că „nu e voie”. Nimeni nu are voie să-i vadă, decât cu o sută unsprezece ştampile de la unsprezece ministere.

Puțină omenie

O bătrână a venit să-şi vadă fiul, a izbutit să-l zărească trei minute, şi a fost zvârlită apoi pe brânci, afară. Avea bătrâna un singur palton şi pe acesta i l-au rupt paznicii ordinii. Deţinuţii n-au voie să aibă un creion, o foaie de hârtie, un ziar.
Ce se numeşte asta? Pedeapsă? Dreptate? Dar orice ar fi făcut oamenii aceia, orice ar fi avut de gând să facă – nicio lege nu justifică tratamentul la care sunt supuşi. Cunoaşte Ministerul de Justiţie ororile acestea? Nu e vorba decât de puţină omenie, de puţină milă, de cel mai elementar sentiment de caritate, pe care îl ai şi faţă de un câine.
Grozăviile acestea care ne fac de ruşine ţara nu mai pot continua. Puţin îmi pasă ce cred aceşti oameni. Puţin îmi pasă dacă ei înşişi sunt oameni cu sufletul mutilat de o anumită doctrină, de o anumită dogmă. Nu pot uita că sunt înainte de toate oameni. Orice ar crede, ei nu încetează de a fi oameni…
Am ales într-adins asemenea pilde, de ce se petrece lângă noi, la Doftana – de ce s-ar putea petrece cu noi, într-una din lumile noi care ni se pregătesc. Pilde care nu au nevoie de niciun comentar. Care ne dovedesc numai gradul de descompunere în care ne găsim – şi gradul de mutilare la care am putea fi invitaţi, poate chiar de către oamenii care suferă astăzi la Doftana.
Suficient ca să ne dăm seama pe ce frumoase culmi de umanitate am ajuns.
18 noiembrie 1934

(Extras din Mircea Eliade, Profetism românesc 2, România în eternitate, Ed. Roza Vânturilor. Publicat și în Revista Atitudini Nr. 25)

Foto credit: matricea.ro