IOAN IANOLIDE ȘI HARUL DIN TEMNIȚA AIUDULUI

„Aiudule, temniţă cruntă…”

Ianuarie 1942, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, Ioan este adus la Aiud, închisoare cu un regim de detenţie extrem de dur, cu înfometare şi frig insuportabil, la care se adaugă şi cruzimea directorului penitenciarului, Aurel Munteanu, făcându-le viaţa un calvar.

Anii 1942-1944 poartă amprenta unor dureroase frământări şi căutări sufleteşti. „Se punea întrebarea: ce căutăm noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul”^[1].

„Universitatea din Aiud”. Ispitirea

La „universitatea” de la Aiud are prilejul să-şi completeze cunoştinţele de drept, sociologie, pedagogie, filosofie, dar înclină cu precădere spre desăvârşirea propriului suflet prin rugăciune neîncetată, privegheri şi lectură zilnică din Sf. Scriptură.

Momentul ispitirii nu întârzie să apară. Cineva din administraţia închisorii îl chinuieşte ca să mărturisească că el este un bandit, iar acela un om de onoare. Ioan cedează presiunilor şi trece înfrânt prin cuptorul umilinţelor, moment de răscruce în care îşi reconsideră întreaga vieţuire creştină.

„Atunci am căzut cu faţa la pământ şi pentru prima oară în viaţă mi-am spus cu putere: sunt un ticălos”^[2]. În această deznădejde află de rugăciunea isihastă de la un preot. O va practica neîncetat vreme de câteva luni, însă mai presus de toate: „aveam mare nevoie de un duhovnic căruia să-i încredinţez toată intimitatea simţămintelor mele şi să-i cer să-mi fie călăuză. Ştiam că preotul are har şi credeam că el poate să-mi transmită puterea şi lumina dumnezeiască de care aveam nevoie şi după care râvneam cu atâta nesaţ”^[3]. Pronia lui Dumnezeu intervine şi de această dată în viaţa lui Ioan, scoţându-i în cale pe „ctitorul” sufletului său, pe părintele Arsenie Papacioc. Sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan sporeşte pe calea desăvârşirii pentru că „descoperirea noilor perspective mă umplea de atâta bucurie, încât drumul era ireversibil”^[4].

Întâlnirea cu Valeriu Gafencu

Prin rânduiala lui Dumnezeu, Aiudul îi oferă lui Ianolide o altă întâlnire crucială pentru prefacerea lui sufletească. „Când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus aproape plângând că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mântuitorului Hristos, deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele, pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împărtăşească starea şi dorinţa sufletului lui. Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere.

Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conştiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de conştiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa trăită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui”^[5].

Regăsirea Harului în sine însuși

Trăieşte revelaţia curăţirii sufleteşti prin mărturisirea propriilor păcate în faţa celor trei prieteni dragi: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim şi Marin Naidim. „Stau o vreme în aceeaşi celulă, se mărturisesc unii altora. Îşi ţin sufletele deschise unul către altul. Năzuiesc împreună. Se roagă împreună. Totul le este de obşte. Această comunitate era ideală, dar nu lipsită de ispite şi frământări. Forme subtile de mândrie ori de invidie tulburau sufletele. Încercarea de rezolvare a greşelilor prin spovedanie comună uneori a dat rezultate bune, alteori a încins spiritele. S-a simţit lipsa unui povăţuitor încercat cu autoritate…

În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă. Ori dacă vreţi o ştiinţă”^[6]. Dintre toţi „Valeriu a fost cel care a ieşit primul la lumină, care a ars ca o flacără în mijlocul nostru al tuturor şi asta prin valoarea împrejurărilor, căci nu fusese nimic stabilit în sensul unei ierarhii. Valeriu a fost omul în care l-am văzut sălăşluind pe Hristos. Datorită lui a izbândit lucrarea noastră, datorită lui cred că am fost ocrotiţi de Dumnezeu; în fine tot datorită lui Valeriu avem ceva de spus oamenilor: Trăiţi în Hristos!”^[7].

[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Ed. Bonifaciu, Bacău, 2012, p. 38

[2] Ioan Ianolide, Deţinutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 118-119

[3] Ibidem, p. 122

[4] Idem, p. 130

[5] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediția a doua, Ed. Antim, Buc. 2002, p. 185

[6] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 58

[7] Ibidem, p. 60

(Viața lui Ioan Ianolide, precum și alte vieți de mărturisitori străluciți din temnițele comuniste, puteți afla în cartea „Sfinții Închisorilor”, editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)