VIAȚA PĂRINTELUI DOMETIE DE LA RÂMEȚ

Și Biserica românească are sfinți mari și făcători de minuni! Unul dintre aceștia este Pr. Dometie de la Râmeț, un sfânt în curs de canonizare. Marele duhovnic de la Râmeț, mărturisitor al lui Hristos în perioada comunistă, va fi canonizat de către BOR anul viitor, anul centenar al Patriarhiei Române. VIAȚA PĂRINTELUI DOMETIE DE LA RÂMEȚ

PĂRINTELE DOMETIE MANOLACHE DE LA RÂMEȚ, DUHOVNICUL JERTFITOR ȘI ÎMPLINITOR AL EVANGHELIEI LUI HRISTOS

 Motto: „Nu-i greu să fii evlavios şi plin de credinţă când nu dai de nenorociri, dar ţine minte că cel care este răbdător în vremuri grele, acela merge cu paşi repezi spre desăvârşire”.

RÂMEȚUL

„Acest prunc se va face om mare, căci are glas puternic”.

Situată la poalele munților Trascăului, în valea îngustă și stâncoasă săpată de apa Geoagiului ce poartă numele de „Valea mănăstirii”, dominată de pereți de calcar ce se ridică de o parte și de alta a văii Mogoșului, străvechea vatră de rugăciune şi cultură transilvăneană, Mănăstirea Râmeț, este un exemplu de istorie vie. Atestată documentar din veacul al XIV-lea, mănăstirea a dăinuit până în zilele noastre prin rugăciunile Sf. Ierarh Ghelasie, ale cărui moaște se găsesc în biserica cu hramul Izvorul Tămăduirii, denumită şi „Grădina raiului din Apuseni”.

Istoria zbuciumată a Transilvaniei, ajunsă în sec. al XVIII-lea sub ocupație habsurgică, și-a lăsat amprenta și asupra așezământului monahal de la Râmeț. În anul 1762, mănăstirea va fi lovită de tunurile generalului Bukow și după ce va fi refăcută, va fi din nou, distrusă de armata imperială habsburgică, la 23 decembrie 1785. Din anul 1826 până în anul 1932, așezământul va funcționa doar ca biserică de mir. Prin strădaniile monahului Evloghie Ota, Râmețul redevine mănăstire de călugări până în anul 1955, când este transformat în mănăstire de maici. Odată cu Decretul 410 din 1959, așezământul este din nou desființat, căpătând destinația de cabană turistică.

Viața monahală de la Râmeț va reînvia în anul 1968, datorită părintelui Dometie Manolache care le va readuce în sfântul locaș pe maicile izgonite din mănăstire în perioada prigoanei comuniste și nevoite să lucreze la o secție de covoare din orașul Aiud. Abia în anul 1982, mănăstirea va fi autorizată să funcționeze din nou, păstrând cu pioșenie până astăzi amintirea marelui duhovnic și păstor de suflete, Dometie Manolache.

„PĂRINTELE”

„Poporul nostru îşi numeşte marii duhovnici simplu, Părintele şi aşa rămân şi în conştiinţa istoriei. Un astfel de Părinte e un om «cu dar», om cu putere duhovnicească, om care citeşte şi descifrează cu uşurinţă sufletele, citeşte uneori chiar viitorul, pe care i-l descoperă Dumnezeu, identifică bolile sufleteşti şi le găseşte «medicamentul» spiritual vindecător. Un astfel de duhovnic nu este rezultatul vreunei şcoli speciale şi nu primeşte de nicăieri vreo diplomă. El dă răspunsuri la tot ceea ce frământă sufletul omenesc De aceea, e foarte căutat. În jurul unor astfel de Părinţi, se adună repede mulţimile. Mulţi doresc să le fie ucenici.

Şi aşa, numele de Părinte pe care li-l dă mulţimea şi li-l dau ucenicii, devine aproape sinonim cu Părintele de sânge sau chiar mai mult decât atâta. Fiecare îl simte pe unul ca acesta ca pe tatăl său, ca pe deţinătorul tainelor sufletului şi viitorului său, ca pe dezlegătorul tuturor problemelor sale, ca pe garantul mântuirii sale. De aceea îl vizitează des, îi ascultă, îi urmează sfaturile. Printre cei pe care poporul credincios într-o întreagă zonă transilvăneană i-a binecuvântat cu numele de Părinte, acesta ţinând loc şi de nume de familie şi de orice alt act de identitate, a fost şi Părintele Dometie”. (Î.P.S. Antonie Plămădeală).

PRIMII ANI DE VIAȚĂ

Originar din părțile Buzăului, părintele Dometie a venit pe lume la 13 octombrie 1924, în cătunul Mărculești, situat la poalele munților Pănătău și brăzdat de apa limpede a pârâului Bălăneasa. A fost al patrulea copil din cei 12 pe care i-au avut Ion și Filofteia, doi țărani simpli, dar temători de Dumnezeu și iubitori de Biserică. Botezat cu numele de Stelian în biserica satului natal, copilul a plâns așa de tare toată slujba botezului, încât părintele Toma în vârstă de 70 ani, nu a putut să nu exclame: „Acest prunc se va face om mare, căci are glas puternic”[1]. Primii ani ai copilăriei petrecuți în peisajul bucolic al Mărculeștilor îi vor imprima în suflet dragostea față de natură, iar slujbele Bisericii de la care era nelipsit și pentru că tatăl, Ion, era cântărețul bisericii, îi vor aprinde inima de dorul după Dumnezeu.

Cele șase clase primare, le va urma în satul Târlele-Filiu, din județul Brăila, unde familia Manolache se va strămuta ca să se poată întreține din cultivarea hectarului de teren arabil, cu care tatăl, Ion, fusese împropietărit în anul 1921, pentru că luptase în primul război mondial.

ELEV LA SEMINAR ȘI STUDENT TEOLOG  EMINENT

Înzestrat de Dumnezeu cu o minte pătrunzătoare, Stelian își va continua cu tenacitate studiile, înscriindu-se în anul 1937, la Seminarul Teologic din Buzău. Se va bucura de susținerea bunicului de pe mamă, un țăran cu viață sfântă care și-a cunoscut dinainte ziua și ceasul morții și care i-a lăsat nepotului său ca testament, următoarele cuvinte: „Ei, fiule, cât trăiești să servești Domnului, că nimic nu folosește dacă nu servești Domnului”.

În anul 1945, tânărul Stelian va absolvi Seminarul Teologic „Chesarie Episcopul”, ca şef de promoţie. Impresiona prin conștiinciozitatea și seriozitatea cu care învăța la toate materiile și prin vocea duioasă cu care intona cântări religioase sau patriotice. Evita politicos petrecerile la care era chemat, preferând să se afunde cu timp și fără timp, în lectura cărților sfinte.

După terminarea celor opt ani de Seminar, se va înscrie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, fiind coleg de studenție și prieten de suflet cu viitorul mitropolit al Ardealului, Bartolomeu Anania, care mărturisea: „Ortodoxia Părintelui Dometie era structurală, simplă, firească, aşa cum va fi fost a mamei sale, simplă ţărancă devenită călugăriţă, deşi fiul Stelian, devenit prin călugărie, Dometie, a terminat Facultatea de Teologie din Bucureşti, şi chiar pe locul întâi. Ortodoxia cu care a ieşit din şcoală a fost tot atât de puternică precum cea cu care intrase. Cunoştea teologia celorlalte confesiuni şi rătăcirile sectelor.

Acestea se învăţau temeinic în Facultatea de la Bucureşti, învăţătura de carte şi studiul comparativ al confesiunilor creştine şi al religiilor i-a întărit şi mai mult credinţa de acasă şi convingerile ortodoxe. Între noi doi era o oarecare rivalitate. Ne cam luptam, mai pe ştiute, mai pe neştiute, pentru locul întâi între cei peste 350 de studenţi din anul nostru. Şi cum eu eram foarte ocupat ca preşedinte, la un moment dat, al Societăţii Studenţilor Teologi şi ca membru în Oficiul Universitar al Universităţii Bucureşti, nu prea aveam timp să-mi aprofundez cursurile înainte de examene. Îl rugam pe Stelian să înveţe pentru mine şi întotdeauna o făcea cu plăcere.

Era un fel de a zice în glumă, pentru că el învăţa pentru dânsul, şi învăţa cumplit. În dimineţile examenelor ne sculam amândoi devreme şi colaboram într-o sală de mese goală de la Căminul Matei Voievod unde locuiam, îl rugam să facă cu voce tare o repetiţie generală, sintetică, a cursului pe care îl învăţase, iar eu ascultam, plimbându-mă. Îşi făcea bine lui dar, în acelaşi timp, şi fără efort suplimentar, îmi făcea bine şi mie.

Ceea ce făcea colegul meu, Stelian Manolache, viitorul Dometie, mă ajuta să-mi organizez în minte lecturile, potrivit structurii cursurilor care se predaseră în anul respectiv şi la care nu puteam fi totdeauna prezent, cum era Stelian, fără nicio absenţă. Aşa luam amândoi note de trecere, ba chiar dintre cele mari, deşi nu întotdeauna egale, ceea ce mai producea şi nedumeriri. La supărări, nu se ajungea niciodată… A fost şi o generaţie de buni români, profesori şi studenţi care s-au opus încercărilor de instaurare a comunismului în România, după război”.

Tot datorită Î.P.S. Bartolomeu Anania, părintele Dometie va ajunge pentru prima oară la Mănăstirea Sâmbăta, în anul 1946, așa cum reiese din istorisirile înaltului prelat: „Influenţaţi şi de Rugul Aprins, atraşi de fenomenul Sâmbăta, prin 1946 am plecat să-l vedem şi să-l ascultăm pe părintele Arsenie. Eram mulţi. Printre dânşii şi eu, şi Stelian Manolache, viitorul Dometie. Apoi, noi doi am mers în toate vacanţele la Sâmbăta, până în 1948, deajuns ca să ne încolţească în suflet dorinţa de a intra în monahism. Şi chiar la Sâmbăta ne-am şi mărturisit-o, dar n-am luat nicio decizie definitivă şi n-am fixat niciun termen”.

VIEȚUITOR LA MĂNĂSTIREA PRISLOP

„… Aveți răbdare, că eu singur îmi voi găsi mireasa”.

În ciuda lipsurilor materiale cu care s-a confruntat în anii studenției, neavând de multe ori nici hainele, nici mâncarea necesare, părintele Dometie a absolvit Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, în anul 1949, după ce își va susține teza de licenţă cu titlul: „Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă. Studiu istoric, exegetic, dogmatic”, notată cu calificativul „excepţional”.

Imediat după încheierea studiilor universitare, tânărul teolog și-a îndreptat pașii către mănăstirea Prislop din inima Transilvaniei, unde fusese îndrumat de patriarhul Iustinian să meargă, încă din ultimul an de studenție ca să facă misiune aici, spre întărirea credinței ortodoxe, atât de amenințată de confesiunile neamurilor străine. Va păși pe poarta mănăstirii în ziua de 6 iulie 1949, iar când va pleca din această lume, va bate la porțile Împărăției cerului în aceeași zi a aceleiași luni: 6 iulie, anul 1975.

La sfatul părintelui Arsenie Boca, se va închinovia ca frate începător la Prislop, deși familia insista să se căsătorească cu fiica preotului din satul în care copilărise. Discuțiile pe marginea subiectului se încheiau întotdeauna cu același răspuns rostit răspicat de Stelian: „Lăsați problema asta și aveți răbdare, că eu singur îmi voi găsi mireasa”. Mireasa pe care și-o va alege va fi Biserica pe care o va sluji cu evlavie sfântă, dăruindu-i întreaga lui viață.

Hotărârea prietenului său de suflet, Leonida Plămădeală, de a primi taina călugăriei îi va aprinde în suflet dorul de a îmbrățișa aceeași cale. În destăinurile sale, viitorul mitropolit își amintește: „I-am trimis un bileţel lui Stelian Manolache: În câteva zile mă călugăresc. Te aştept. Spre surprinderea părintelui Arsenie şi a mea, a doua zi ne-am trezit cu Stelian, spunându-mi: Dacă tu te călugăreşti, şi eu mă călugăresc. Amândoi am luat hotărârea, când am luat-o. Nu şi-a întrebat nici părinţii, nici fraţii sau surorile. Ca la Pateric”.

Despre dezamăgirea trăită de fratele Stelian la vederea chiliei pe care o primise la mănăstirea Prislop, Î.P.S. Antonie Plămădeală avea să relateze, cu mult umor: „Aveam chiliile vecine. Seara, m-a chemat în chilia lui dezamăgit. Nu ştiam ce putea fi. Gândeam că-l vor fi năpădit părerile de rău că părăsise lumea. Cred că îl aştepta şi o viitoare preoteasă de prin părţile Brăilei.

Eram gata să-l absolv de legământul din studenţie şi a doua zi să-l conduc la Bretea Streiului, la gară. Dar el îmi arătă canapeaua din chilie. «Asta-i mănăstire? Asta-i călugărie? Pe canapele?». «Stai cuminte, Steliane. Să nu ne audă cineva. Asta-i de ochii lumii. Ei nu trebuie să cunoască nevoinţele călugărilor. Înainte de a te culca, încui uşa, întorci canapeaua cu picioarele în sus şi te culci pe arcuri, îmbrăcat în dulamă, să nu-ţi rupi vreo coastă!». I-am spus-o cu mare seriozitate, controlându-mi toţi muşchii feţei, să nu cumva să se observe vreun zâmbet. S-a uitat la mine cam neîncrezător – îi mai făcusem unele pozne în timpul studiilor – dar seriozitatea mea i-a impus. La urma urmei eram la început de viaţă nouă.

M-a întrebat: «Tu aşa faci?». «Bineînţeles», şi am plecat repede. Am auzit zgomote în chilie, dar dis-de-dimineaţă i-am bătut la uşă: «Deschide repede, repede». Repede, ca să nu aibă timp să întoarcă patul. A deschis. Canapeaua era cu picioarele în sus, iar el încercase să doarmă pe arcuri, şi acum se ţinea de coaste, obosit. «Greu cu călugăria», îmi zise. Şi atunci, am izbucnit în râs. A înţeles.

«Ai râs de mine!». «Iartă-mă, Steliane, naivitatea se plăteşte. Ţi-aminteşti când, în anul I, eu, crezând că la Facultate se pot pune orice fel de întrebări, la seminarul de Noul Testament am pus o întrebare cam naivă şi, poate, cam liberă? Te-ai ridicat tu din primul rând de bănci din Aula Magna şi mi-ai strigat: «Ascultă tu, ăla din ultima bancă – era un amfiteatru mare – gândeşte-te bine înainte de a pune întrebări. Şi nu uita: Extra ecclesiam nulla salus» (În afara Bisericii nu există mântuire). «N-ai uitat», îmi reproşa el. «De azi, am uitat. Ţi-am răspuns şi eu, în felul meu, la întrebarea despre canapea. De-acum poţi să dormi ca lumea. Nu asta dă măsura călugăriei». «Blagosloveşte, Părinte», îmi spuse el ironic, şi cu asta, cel puţin cu privire la canapele, instrucţia lui monahală s-a încheiat. Părintele Arsenie a râs câteva zile de noi”.

ALES SLUJITOR AL LUI DUMNEZEU PRIN TAINA PREOȚIEI ȘI A CĂLUGĂRIEI

„Eu voi merge în Ardeal, unde am primit chemarea la călugărie și acolo, vreau să-mi rămână oasele”.

De praznicul Schimbării la față al aceluiași an, 1949, fratele Stelian a fost hirotonit preot celib la mănăstirea Hodoș Bodrog din județul Arad de către episcopul Andrei Magheru.

„Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8:34), au răsunat cuvintele Mântuitorului în inimile celor doi frați de mănăstire, în ziua sfântă a praznicului Înălțării Sf. Cruci, din 1949. De hramul mănăstirii Prislop, în mijlocul naturii, sub razele mângâietoare ale soarelui tomnatic, diaconul Leonida a îmbrăcat mantia nemuririi sub numele de Antonie, avându-l ca naș de călugărie pe părintele Agaton Tudor de la mănăstirea Antim din București, iar preotul Stelian a fost tuns în monahism de părintele Serafim Popescu, primind numele de Dometie. La câteva zile după ce și-a unit sufletul cu Mirele ceresc, părintele Dometie într-o scrisoare datată 27 septembrie 1949, trimitea familiei următoarele rânduri: „Regret că nu am putut să am pe nimeni la intrarea în monahism dintre ai noștri, dar mă bucur că a asistat tot cerul, cu îngerii lui pe care i-am prins de frați și mulți pământeni din părțile acestea, de pe aici, care au întrecut câteva mii”.

Ca preot slujitor la altarul mănăstirii Prislop, părintele Dometie se va dărui cu toată ființa lui, alinării durerilor credincioșilor care îl căutau pentru ajutor în rugăciune și sfat mântuitor. Îi îmbărbăta cu cuvântul, ieşea cu ei în mijlocul naturii, pe dealuri şi în poieni, petrecându-i uneori până aproape de gara satului Silvaș. Înzestrat de Dumnezeu cu darul de a cânta, fapt pentru care fusese numit Cucuzel de către părintele Arsenie Boca, mângâia sufletele rănite ale credincioșilor, prin cântările bisericești.

Va sluji la Prislop până în luna mai a anului 1952, când mănăstirea va fi transformată în chinovie de maici, iar părintele Dometie va fi transferat la ctitoria Sfântului Sofronie, schitul Afteia-Cioara. Credincios legământului de slujire pe care îl făcuse cu pământul Transilvaniei, mărturisind rudelor sale la una dintre serbările câmpenești ținute în satul natal: „Eu voi merge în Ardeal, unde am primit chemarea la călugărie și acolo, vreau să-mi rămână oasele”, părintele Dometie va trudi din greu la reconstruirea schitului Afteia, dar mai ales la zidirea sufletească a credincioșilor. Atât de mult era iubit de popor, încât la chemarea sa, localnicii au venit într-o singură zi, cu 30 de care cu boi ca să lucreze în frunte cu părintele, la refacerea drumului de acces de la Purcăreți-Strungari până la mănăstire.

La 15 august 1952, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Dometie este anunțat de un credincios că după Sfânta Liturghie, Securitatea dorește să îl aresteze. Părintele va începe slujba mai devreme, fugind în pădure înainte ca organele Securității să își dea seama. Va fi urmărit cu câini special dresați pentru a fi identificat. Aproape de localitatea Vinerea, securiștii reușesc să îl ajungă din urmă. Părintele Dometie, se va ascunde după un fag bătrân, rugându-se lui Dumnezeu să îl acopere. Ocrotit de harul dumnezeiesc, securiștii vor trece pe lângă el cu câinii, fără să-l prindă.

 DUHOVNIC ȘI PROFESOR ÎN EPARHIA BUZĂULUI

„Procedează astfel încât fapta să ţie locul cuvântului şi vorbeşte astfel încât cuvântul să ţină locul faptei”.

La puțină vreme, cu binecuvântarea episcopului Antim Anghelescu, va fi din nou transferat la mănăstirea Ciolanu din eparhia Buzăului, după ce încercase să întemeieze o mănăstire de maici pe Valea Sebeșului, lângă comuna Strungari, în care să viețuiască cele 23 de tinere care doreau să intre în viața monahală sub povățuirea părintelui Dometie Manolache. Piedicile întâmpinate i-au schimbat gândul părintelui care acceptă propunerea episcopului Antim ca tinerele fete să deprindă mai întâi rânduiala vieții călugărești, fiind închinoviate în mănăstirea Rătești care avea 300 de viețuitoare și în mănăstirea Barbu, cu 150 de maici. Rânduit ca duhovnic al obștii de la Rătești, părintele Dometie va fi numit director şi profesor la şcolile monahale ce funcţionau în cele trei mănăstiri.

După trei ani de neobosită slujire ca preot duhovnic și profesor, părintele Dometie a încercat din nou să primească binecuvântarea de a zidi o mănăstire de maici în Ardeal, înfățișându-se mitropolitului Nicolae Bălan care nu i-a împlinit dorința, dar l-a încurajat, zicându-i: „Avem ziduri, avem ziduri destule, dar n-avem suflete să le încălzească”. Nici episcopul Antim Anghelescu nu agrea ideea plecării părintelui și a maicilor din eparhia Buzăului în Ardealul urgisit de vremurile vitregi și cu o situație materială precară a mănăstirilor. În strădania sa de a-l face pe părintele Dometie să se răzgândească, episcopul Antim îi va chema la el și pe părinții acestuia, întrebându-i: „De ce tot trage, fiul dumneavoastră spre Ardeal?”. „Nici noi nu știm, Prea Sfințite, căci noi am fi dorit să se căsătorească și să rămână lângă noi, dar se vede că alta-i chemarea lui Dumnezeu și noi nu ne-am opus și nici acum nu-l putem opri”, au răspuns părinții lui.

În anul 1955, mănăstirea Râmeț a fost transformată din mănăstire de călugări, în chinovie de maici. Părintele Dometie va cere binecuvântarea mitropolitului Nicolae Bălan al Clujului de a îngădui fiicelor sale duhovnicești să se stabilească la poalele stâncilor care străjuiesc străvechea vatră monahală. O va primi, după mai multe tergiversări, în anul 1956. Va mai trece un an până când părintele Dometie va fi slobozit de episcopul Antim să plece din eparhia Buzăului.

REÎNTORS ÎN PĂMÂNTUL MULT IUBIT AL ARDEALULUI

La 25 august 1957, se va reîntoarce pe meleagurile mult îndrăgite ale Ardealului, dar nu la Râmeț cum își dorea, ci la schitul Piatra Fântânele, din părțile Năsăudului, slujind și ca preot paroh în satul Dornișoara. Într-o scrisoare datată, 14 septembrie 1957, adresată obștii de maici de la Râmeț, părintele Dometie mărturisea: „Cred că cerul se va milostivi de mine și într-o bună zi, îmi va face dreptate. Vreau ca această credință să o aveți toate, peste toate vorbele și îndoielile ce vi se aruncă în suflet. Aici, fac ascultare de la cotețul de găini, curățat la grajd și tot ce ține de cele mai de jos ascultări, până la acea mai mare ce mi-a dăruit-o Dumnezeu, slujirea la strană și la sfântul altar.

Din acest punct de vedere, să mă credeți că sunt fericit. Le-am spus că mă mulțumesc să stau și pe un mărăcine, numai să mă știu în această eparhie. De altfel, eu pe unde am mers, n-am plecat din cauza oamenilor, ci din cauza unei idei sfinte ce-am avut-o la inimă și o am, până voi intra în pământ (…) Tot ce am scris până acum, aș rezuma la o singură frază: crede, nădăjduiește, rabdă, smerește-te, iubește ca Iisus! În puterea acestor cuvinte, stă toată taina mântuirii și a fericirii noastre. Cine înțelege, să înțeleagă și cine poate să cuprindă și să împlinească, ferice de el!”.

Prețuit pentru vrednicia lui, la 17 mai 1958, părintele Dometie va fi numit de către episcopul Teofil Herineanu al Clujului, stareț și duhovnic la mănăstirea Dragomirești din Maramureș. Cu mărinimia de suflet care îl caracteriza, va revigora viața duhovnicească și materială a locașului, ocupându-se de zugrăvirea bisericii, de ridicarea unei clopotnițe din lemn și a unui corp de chilii.

DUHOVNIC LA MĂNĂSTIREA RÂMEȚ ȘI ÎNCEPUTUL PRIGOANEI COMUNISTE

„Cine crede că vine la mănăstire ca să trăiască mai comod şi mai fără griji, acela greşeşte, neştiind scripturile vieţii călugăreşti, nici taina cea mare ce ancorează viaţa la cer”.

Abia la 5 martie 1959, cu binecuvântarea arhiepiscopului Teofil Herineanu al Clujului, părintele Dometie va fi rânduit preot duhovnic la mănăstirea Râmeț care număra 40 de viețuitoare, precum și slujitor al parohiei satului și al cătunelor din jur. Viața maicilor de la Râmeț era una extrem de aspră și plină de lipsuri din cauza greutăților cu care se făcea aprovizionarea cu cele necesare traiului. Cea mai apropiată localitate, Teiușul, era la 20 km. distanță, iar singurul mijloc de transport pentru alimente, medicamente și materialele trebuitoare atelierelor de țesut covoare, era o căruță trasă de un cal. În plus, râul Geoagiu trebuia trecut de 22 de ori, pe punți înguste. În chilii, nu erau nici sobe, nici lumină electrică. Dar ceea ce le ținea pe maici unite în ciuda condițiilor aspre de viață, era exemplul personal al părintelui care, săptămânal, împreună cu ele străbătea pe jos cei 20 km. până la Teiuș, de unde se întorcea la mănăstire purtând în spate, poveri grele.

Stavrofora Ierusalima Ghibu, care a fost stareța mănăstirii Râmeț, vreme de 52 de ani, își amintește: „Darul lui era aşa de mare, încât aproape n-am simţit cum trec zilele, deşi am avut multe necazuri. Părintele ne-a strecurat printre ele, aproape fără să simţim. A fost pentru fiecare maică în parte şi pentru toate la un loc, nefăcând vreo deosebire, şi mamă, şi tată, şi frate, şi soră. Niciodată nu ne poruncea. La orice treabă era primul şi dacă nu se descurca singur, ne ruga să-l ajutăm. Mergea cu noi în pădure pentru lemne, pe care le aduceam cu spatele. Nu ni se părea nimic greu. Eram fericite şi încrezătoare că Dumnezeu este cu noi şi ne ocroteşte”.

Pentru tânăra obște de la Râmeț, răstimpul de pace și de bucurie a viețuirii împreună, va fi dureros de scurt. În luna octombrie a anului 1959, după emiterea Decretului 410, părintele Dometie împreună cu maica stareță Lavrentia vor fi chemați la Cluj. „Acolo li s-a pus în vedere să ne dea drumul acasă”, ni se destăinuie maica Ierusalima, „şi dacă se întâmplă să facem tulburare, el va plăti cu capul şi cu viaţa lui şi lumina soarelui nu o va mai vedea”. Când au sosit seara acasă, noi, câteva maici, ne-am dus să-i întâmpinăm la locul ce se numeşte Precup, în jos pe vale, neştiind cu ce veşti vor veni. Părintele s-a pus pe plâns şi ne-a spus: Aşa a cerut satana să vă cearnă. Acum trebuie să fiţi tari şi să daţi dovadă de hotărârea voastră nestrămutată de a sluji lui Dumnezeu pentru întreaga viaţă.

Ne-am întors la mănăstire. Nimeni în noaptea aceea n-a închis niciun ochi. Părintele ne-a strâns în biserică şi ne-a vorbit. Soborul fusese totdeauna unit, dar acum mai mult ca oricând. Am plecat din mănăstire în primăvara anului 1960, în 13 mai. A fost cea mai dureroasă zi din viaţa noastră. Tinere şi bătrâne, trebuia să dezbrăcăm haina monahală şi să luăm drumul pribegiei prin lume. Am înţeles că trebuie să ne resemnăm, să nu provocăm vreo tulburare, ca Părintele să poată rămâne liber şi să-l mai putem avea printre noi. În dimineaţa zilei de 13 mai, Părintele a săvârşit Sfânta Liturghie şi tot soborul s-a împărtăşit. Ne-am strâns apoi în curte, pentru a pleca pe jos spre Teiuş.

A venit atunci moşul Groza, în vârstă de aproape 90 de ani (locuia mai sus de mănăstire) şi i-a spus Părintelui: Părinte Dometie, lasă-mă să bat clopotele mănăstirii, ca nici una dintre măicuţe să nu piară în valurile lumii, că tot aceste clopote le-am tras şi în primul război mondial şi n-a pierit niciunul din feciorii noştri din Râmeţi, ci s-au întors teferi acasă. Ce plânset a mai fost atunci, Doamne! Era atâta jale, că Părintele nu ştia pe care să o mai împace. Pentru a ne uşura durerea, ne-a însoţit pe jos, până la Teiuş”.

PĂRINTE JERTFITOR PENTRU MAICILE IZGONITE LA TEIUȘ ȘI AIUD

Alungate din mănăstire, maicile care nu împliniseră încă 50 de ani, s-au retras pentru un timp în locurile natale. După un an, s-au reîntors la Râmeț, reconstruind cu părintele Dometie casa parohială, în nădejdea că, aici vor fi lăsate să lucreze covoare, ca civile. După ce miliția a prins de veste, au fost izgonite și la rugămintea de a fi lăsate să lucreze în secția de covoare de la Teiuș, au fost trimise în batjocură de către secretarul de partid, să viețuiască într-un grajd. „Părintele Dometie ne-a sfătuit să acceptăm. Am curăţat grajdul, am şters păianjenii şi am amenajat încăperea pe cât a fost cu putinţă. Am aranjat o cameră pentru atelierul de covoare, o cameră de dormit şi o bucătărie, am tras curent electric, am făcut teracote şi am dat altă faţă grajdului.

Miliţia venea noaptea peste noi, ne controla: se uitau pe sub pături şi de multe ori căutau şi în oalele cu mâncare de pe sobă. Nu ştiam ce gânduri au cu noi, dar eram urmărite pas cu pas. În cele şapte luni de zile cât am locuit în grajd, sărmanul Părinte venea noaptea, pentru a nu fi văzut şi pârât la Securitate, cu desaga în spate. Ne aducea cuvântul său, binecuvântarea sa şi mâncare. Ne aducea parastase, lapte, caş şi ouă. El nu primea niciodată bani de la oameni, nici pentru slujbe, nici pentru simbrie, dar când oamenii îi dădeau mâncare, primea pentru noi. Aproape în fiecare săptămână, bătea drumul pe jos de la mănăstire şi, în crucea nopţii, când numai cocoşii erau treji şi cântau, Părintele venea pe albia râului, legat cu broboadă la cap ca să nu i se vadă barba, cu dulama suflecată în cureaua de la brâu, pentru a nu se vedea că e călugăr, şi ajungea prin fundul grădinii la noua noastră locuinţă, din grajdul de la Teiuş” (stavr. Ierusalima Ghibu).

În anul 1962, maicile au fost alungate și din grajdul din Teiuș. Securitatea voia cu orice chip să preîntâmpine dorința lor de a-și reface mănăstirea. În perioada desființării ei, clădirile Râmețului au fost luate cu forța de Stat și transformate în cabană de vacanță și în bufet. Trimise să lucreze la secția de covoare care aparținea de cooperativa „Record” din Aiud, maicile au reușit cu ajutorul părintelui Dometie să cumpere două case în Aiud, unde s-au ostenit în muncă și rugăciune, vreme de 9 ani. Grija părintească a părintelui Dometie le-a încălzit sufletele greu încercate în toți anii de prigoană: „Cât am fost la Aiud, Părintele Dometie rămăsese la Aiud, ca preot misionar la patru biserici, printre mocani, în satele de munte. El ne cumpăra hăinuţe şi ne ajuta cu tot ceea ce avea. Când venea la noi, în fiecare săptămână, ne adunam în casa pe care ne-o cumpărase, mâncam împreună, ne rugam împreună, îşi scutura buzunarele de ultimul leu, iar când trebuia să plece, ne spunea: Măicuţelor, faceţi bine şi daţi-mi cinci lei pentru drum. Aşa a fost viaţa lui, aşa a fost jertfa lui şi nu-l vom putea uita vreodată” (stavr. Ierusalima).

DE LA MÂHNIRE LA BUCURIA REÎNTREGIRII OBȘTII DE LA RÂMEȚ

„Totul s-a făcut cu ruga noastră, cu sufletul şi palmele noastre, cu sângele nostru”.

În luna martie a anului 1969, autoritățile au îngăduit maicilor să se întoarcă la mănăstirea Râmeț cu condiția să organizeze și acolo o secție de covoare unde să lucreze și localnicele care nu aveau nicio sursă de venit. Statutul lor era de chiriașe, adeseori fiind nevoite să împartă camerele de dormit cu turiștii cazați la cabana din incintă. Mâhnite de faptul că și paraclisul mănăstirii fusese transformat în camere de cazare, maicile s-au hotărât să-l reamenajeze în ascuns ca să se poată bucura de Sf. Liturghie. După multe insistențe, au primit aprobarea de a construi o cabană la 800 m. distanță de mănăstire, pentru a o scoate din uz pe cea din incintă care le tulbura liniștea la rugăciune.

În anul 1972, cu binecuvântarea mitropolitului Nicolae Mladin de la Sibiu, mănăstirea a fost redeschisă în mod oficial. La dorința arzătoare a părintelui Dometie, în apropierea mănăstirii s-a ridicat o școală pentru copiii satului, s-a înființat muzeul mănăstirii care a fost înzestrat cu icoane pe sticlă și pe lemn, obiecte etnografice, monede, documente și s-au mai construit clădiri noi: arhondaricul, stăreția, 12 chilii, o trapeză cu bucătărie. Maica Ierusalima mărturisește: „Ne grăbeam cu osârdie sfântă. Voiam parcă să ajungem la ceea ce mulţi ani nu am fost lăsate să împlinim. Totul s-a făcut cu ruga noastră, cu sufletul şi palmele noastre, cu sângele nostru. Mi-l amintesc pe Părintele Dometie cum, cu mâinile pline de sânge, şi-a scos ciorapii din picioare şi i-a tras pe mâini, ca să poată rezista la descărcarea completă a unui vagon cu bolţari şi ţiglă din Teiuş. Părintele Dometie şi părintele Varsanufie săpau stâncile cu baroasele, iar maicile cărau piatra şi pământul cu găleţile, din mână în mână.

Părintele lua asupra sa muncile cele mai grele, robotea toată ziua neobosit, fără să uite slujbele rânduite. Ne învăţa să fim încrezătoare în puterile noastre, dar să nu uităm că Tatăl nostru este cu noi şi ne ajută. El spunea credincioşilor: Voi sunteţi cei ce araţi, semănaţi şi lucraţi pământul, dar rodul lui îl dăruieşte Dumnezeu prin purtarea Lui de grijă”. Cuvântul lui avea putere pentru că, întotdeauna îl întărea cu pilda proprie de viețuire. Slujea pe văile Râmețului pentru 7 cătune, pe o suprafaţă aproape cât a Bucureştiului de atunci. Câteodată, mergea şi o jumătate de zi pe jos, iarnă, vară, nu conta. Ajungea transpirat la biserica unde avea de slujit și neavând cu ce să se schimbe, își îmbrăca puloverul de lână în loc de cămașă, întorcea dulama udă pe dos, apoi se îmbrăca cu odăjdiile și începea slujba.

Viața lui era o continuă stare de jertfă. „Nimic pentru mine, totul pentru alţii, totul pentru semenii mei”, a fost principiul după care și-a ocârmuit întreaga viață. „Bucuria lui era să facă binele, să ajute, să dăruiască. Era dispus să refuze orice comoditate, să renunţe la orice îi aparţinea. De multe ori, la marile praznice, când fiecare cotlon al curţii mănăstirii era ocupat cu închinători, îl lăsam pe Părintele, după o noapte în care dormise pe scaun, în Sfântul Altar, pentru că îşi cedase chilia unor credincioşi care socotea el că au nevoie de acoperiş.

Oricând avea un cuvânt de folos pentru oameni. Slujind lui Dumnezeu, el slujea fiecăruia dintre noi. Pe cât era de mic de statură şi de simplu, pe atât de mare era inima lui. Era atât de milostiv încât îşi dădea toate hainele de pe dânsul. Adeseori venea fără cămaşă şi fără încălţări. Când nu mai avea cu ce să se îmbrace, trecea pe la maici prin chilii, lua o bluză de pijama şi încălţămintea care i se potrivea, fără să ceară voie sau să spună cuiva. Când măicuţa în lipsă întreba la masă dacă ştie cineva despre lucrul ce-i dispăruse, Părintele Dometie zâmbea, spunându-ne bucuros că vrea să ne asigure intrarea în rai.

Nu se întâmpla ca un om sărac sau o femeie în nevoie să intre pe poarta mânăstirii şi Părintele să nu-i primească cu braţele deschise şi chipul luminos. L-am văzut de nenumărate ori în timpul iernii cum se desculţa de bocanci sau de încălţămintea pe care o avea, dăruind-o pe loc celor sărmani şi nevoiaşi. Noi, maicile, îi făceam cojoc de oaie pentru iarnă, dar nu-l ţinea mai mult de câteva zile şi ne trezeam că Părintele nostrum, din nou n-are cojoc. Nu mai îndrăzneam să-l întrebăm unde-i sunt hainele şi ce-a făcut cu ele. Ne spunea: A venit Domnul la mine şi L-am împrumutat, pentru a ne netezi drumul, vouă şi mie, spre Împărăţia Sa. Nu l-am văzut, în 28 de ani, cât mi-a fost duhovnic, să poarte haine luxoase” (stavr. Ierusalima).

Firea lui blajină și deschisă nu suporta să vadă mâhnire și lacrimi de supărare pe chipurile maicilor: „O mireasă a lui Dumnezeu nu se poate să fie tristă, având Mirele permanent cu ea. Noi trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu şi să-I mulţumim zi şi noapte că ne-a învrednicit de această viaţă curată, frumoasă, îngerească. Călugăr înseamnă chip frumos, să nu fii posomorât şi crispat la chip, că nu e în duhul nostru”.

Bunul său prieten, mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, îi va păstra în suflet aceeași imagine a chipului senin și plin de har: „După ce am fost eliberat din închisoare şi am fost trimis nouă ani la munca de jos, într-o fabrică, am auzit de numele lui Dometie ca de numele unui profet şi un harismatic în cea mai bună tradiţie a Bisericii. L-am întâlnit. Era vesel, deschis gata, să-şi dea haina de pe el. Am constatat că pe sub dulamă nu avea cămaşă. O dăduse. Îi părea rău. Ar fi vrut să mi-o dea mie că de, eram oropsit, dat afară de la doctorat, exclus din mănăstire, muncitor în trei schimburi, etc”.

Ascultător și râvnitor în toate, în anul 1972, părintele Dometie va răspunde chemării Î.P.S. Antonie Plămădeală de a se înscrie la doctorat, la Facultatea de Teologie din București. Vreme de trei ani, săptămânal va străbate distanța Râmeț-București. Înaltul prelat își amintește: „La Bucureşti uneori accepta să doarmă la mine, la reşedinţa de la Antim. Când îi deschideam uşa dimineaţa, îl vedeam dormind pe jos, «ca să nu şifoneze cearșafurile», că nu avusese aşa ceva nici acasă şi nu avea nici la mănăstire”.

Va încheia doctoratul cu media 10, purtând în suflet temerea de a nu fi chemat la treapta de episcop, așa cum aflăm dintr-o discuție purtată cu părintele Ioan Sabău: „Mi-aduc aminte că, pe când eram în legături bune cu părintele Dometie de la Râmeţ, căra într-o noapte o bârnă de vreo 6 m şi zice săracul: Ştii ce au de gând ăştia cu mine? Voiau să-l trimită la Geneva să-l facă episcop. Zice: Mă rog la Dumnezeu să-mi anchilozeze picioarele, atunci când mă mută de aici”. Și rugăciunea i-a fost ascultată.

ÎN PRAGUL DESPĂRȚIRII DE CEI DRAGI

„Aşa trebuie să ardem pentru Dumnezeu cu viaţa şi fiinţa noastră, precum arde o lumânare în sfeşnic. Viaţa noastră trebuie să fie numai o rugăciune”.

Ultimul an de viață al părintelui Dometie a fost plin de osteneli mai presus de fire. Trupește, era tot mai slăbit. Din cauza drumurilor peste munți în frig și umezeală, a fost nevoit să sufere o intervenție chirurgicală la gât care i-a agravat o suferință cardiacă mai veche. În predica ținută a în prima zi a anului 1975, se adresa retoric credincioșilor: „Ce va fi aceasta, fraţilor? Când am aţipit, am văzut un mormânt gol, cu o cruce la capăt, iar eu eram pe marginea lui. Al cui va fi acest mormânt?”.

În luna iulie a anului 1975, inundațiile s-au abătut năvalnic asupra mănăstirii, distrugând drumul spre Teiuș și podurile peste râul Geoagiu. „Cu o săptămână înaintea sfârşitului său, părintele predica zilnic, la fiecare masă, şi prelungea, ca niciodată, sfaturile duhovniceşti, căutând să stea de vorbă cu fiecare din obşte”, își amintește monahia Eudoxia, sora părintelui Dometie.

În duminica de 6 iulie 1975, a slujit cu multă bucurie Sf. Liturghie, apoi la masa de obște le-a povestit maicilor visul pe care îl avusese cu o noapte înainte: „Am visat că a venit o femeie în mănăstire care a dezbrăcat-o pe mama de hainele ei și i-a dat o rochie neagră să o îmbrace, zicându-i: De astăzi să porți această rochie neagră”.

După-masă, pe la ora 14:30, a plecat într-o comună din apropiere, împreună cu un grup de maici,  ca să aducă alimentele rămase în mașina împotmolită din cauza inundaţiilor. Stavr. Ierusalima povestește: „De la Geoagiu spre mănăstire, şi-au împărţit greutatea după putere. Fiecare cu straiţa în spate, au apucat calea întorsului. Părintele a rămas să ia desagii cu pâine, ca fiind cei mai grei. Maicile au văzut oboseala ce-l cuprinsese şi i-au dat o greutate mai mică. Pe faţa fiecăreia se citea o tristeţe pe care n-o puteau explica. Mai erau kilometri de drum. Părintele obosise şi mai mult, nu mai avea aer. Maicile rămăseseră împrăştiate în urmă.

Când au ajuns în dreptul bisericii de la parohie, trebuia să treacă peste o prăpastie. Părintele le-a făcut atente. Dar în acel moment s-a lăsat jos fără să spună un cuvânt. Le-a privit pe toate şi s-a stins. A fost conștient până la ultima suflare, căci s-a lăsat pe partea dealului, și nu spre dreapta, unde era malul râului, riscând să cadă în apă. A lăsat din mâini povara cu alimente pentru obște, pe care a cărat-o de la Geoagiu, numai în momentul ultimei îngenuncheri. A înghițit de două ori și și-a dat sufletul. A murit creştineşte, fără dureri, aşa cum e moartea drepţilor”.

Slujba înmormântării s-a săvârșit în curtea mănăstirii, în 10 iulie 1975, de un sobor de peste 100 de preoți, în frunte cu episcopul vicar al Ardealului, Emilian Rășinăreanul și în lacrimile a mii de credincioși, care „au trebuit să vină pe ocolite mare distanță, din cauza apelor mari, peste care nu se putea trece. Haine de îngropare i-au dat ceilalți doi duhovnici ai mânăstirii, căci el nu avea decât hainele de pe el. Dăduse totul milostenie la săraci” (Pr. Petroniu Tănase).

Î.P.S. Serafim Joantă evocă o altă întâmplare din ziua prohodirii părintelui Dometie: „La înmormântarea părintelui, l-a întrebat cineva pe miliţian: «Domnule, ce fel de om a fost acesta?» şi miliţianul i-a răspuns: «Aşa cum scrie la Carte». L-a întrebat şi pe un mocan, şi i-a răspuns acela: «50 de preoţi nu fac cât părintele Dometie!». Duhul lui a rămas întipărit în sufletul văii acesteia”.

Pe crucea albă care îi străjuiește mormântul din curtea mănăstirii Râmeț, se află înscrisă rugăciunea alcătuită de Î.P.S. Antonie Plămădeală: „Părinte Atotputernic, Tu, Care l-ai chemat la Tine, miluiește-l pe el și pe noi, obștea lui, care i-am ridicat această cruce întru pomenire veșnică, până când vom fi iarăși împreună în Împărăția Ta, turma și Păstorul”.

(Material relizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

[1] Referirile autobiografice au fost preluate din cartea Părintele Dometie de la Râmeți, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Ed. Bizantină, București, 2001.

(Material publicat în Revista Atitudini Nr. 85)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura