CUM ARĂTA ȘI SE PURTA SF. PAISIE AGHIORITUL

Să aflăm din descrierea unuia dintre ucenicii săi, Părintele Isaac, cum arăta la înfățișare Părintele Paisie și care era caracterul acestuia în viața de zi cu zi. CUM ARĂTA ȘI SE PURTA SF. PAISIE AGHIORIRUL ?

Înfăţişarea exterioară a Sf. Paisie Aghioritul[1]

Înfăţişarea exterioară a Stareţului era cea a unui monah obişnuit. Era de talie mijlocie, aproximativ 1,60 metri înălţime. Era foarte slab, din pricina ascezei de mulţi ani, având trăsăturile feţei frumoase, armonioase şi fine. Toată înfăţişarea lui inspira bunătate şi simpatie.

Privirea sa era vioaie, foarte expresivă, pătrunzătoare şi scânteietoare. Mişcările lui erau însoţite de pace, siguranţă şi nobleţe.

Barba lui era potrivit de mare, deasă şi aproape cu totul albă înainte de adormirea sa. Părul său, care era cărunt şi foarte des, îi ajungea până la umeri. De obicei, purta un fes împletit din lână, destul de gros, ca să-l protejeze de frig. Iar atunci când ieşea afară din Sfântul Munte îl purta pe cel aghiorit.

Palmele mâinilor lui, mai mari decât măsura obişnuită, erau viguroase şi arătau un om care se ocupase cu lucrări manuale. Tălpile picioarelor lui erau mari, neproporţionate cu înălţimea lui. Dinţii îi lipseau aproape toţi, înafară de doi din maxilarul de sus şi de câţiva din cel de jos. Nu a vrut să-şi pună dinţi, deşi fiii săi duhovniceşti i-au propus aceasta. A consimţit însă să-şi pună două proteze. Atunci când râdea, se vedeau destul de bine. Deşi îi lipseau dinţii, vorbea clar şi nu se vedea aceasta ca o meteahnă trupească. Dumnezeiescul har, care era vădit la Stareţ, acoperea această lipsă şi îl făcea să arate şi mai frumos. Chipul său era luminos şi plin de har.

Simţurile sale au rămas foarte dezvoltate până la adormirea sa. Cu mirosul său putea simţi pe cineva care fuma de la un kilometru. Auzul său era foarte sensibil. Vederea sa era uimitoare, căci putea vedea lucruri mici de foarte departe. Deşi nu vedea aproape, cu ochelari însă a făcut sculptură cu detalii mărunte până la sfârşitul vieţii sale.

Temperamentul Starețului

La exterior părea un om normal, dar în „omul cel tainic al inimii”[2], zidit după chipul lui Dumnezeu, ascundea harul dumnezeiesc care era cu neputinţă de fie ascuns.

Deşi era bătrân, cu părul alb, bolnav şi fără dinţi, cu toate acestea era ca un leu. Avea în el o putere, o râvnă, ceva dumnezeiesc. În acest trup bolnăvicios şi mic se ascundea un suflet plin de bărbăţie, care avea multă putere şi iuţime. Iuţimea, Sfinţii Părinţi o numesc nervul sufletului. Această putere (iuţimea) Stareţul a întors-o spre bine şi o folosea pentru a dobândi virtuţile. Nu şovăia să mustre pe cineva, atunci când acela făcea mult rău, şi să se mânie fără patimă[3] – „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi” – , fără să-şi piardă pacea, însă întotdeauna apărând ceva mai înalt şi nu pe sine însuşi. Atunci vorbea, nu biruit de patima mândriei, ci cu durere în suflet.

Era din fire deschis şi plăcut, iubitor de străini şi milostiv, era un capadocian autentic. Îi plăcea să povestească istorioare pline de har, cu conţinut duhovnicesc. Adeseori, voind să veselească inimile oamenilor, împodobea aceste istorioare cu umorul său caracteristic. „Din nefericire astăzi, spunea el, a dispărut de la mulţi oameni râsul firesc”. Uneori izbucnea în plâns, atunci când compătimea pe cineva, sau îl săruta ca pe fratele său pe un om îndurerat, deşi îl vedea pentru prima dată, şi se jertfea pentru el ca să-l odihnească, şi să-l ajute. Iar toate acestea le făcea din inimă, în mod firesc şi spontan.

Virtuțile Sf. Paisie

Se jertfea pentru credinţă şi pentru dragostea faţă de aproapele. Se scârbea de făţărnicie, josnicie şi de lipsa de conştiinţă. Îi cinstea şi îi respecta pe cei virtuoşi, evlavioşi, pe cei care aveau idealuri şi lucrau pentru binele Bisericii şi al neamului, pe cei mărinimoşi care aveau jertfire de sine. Spunea: „Îi port în inima mea pe cei care au bunătate, evlavie şi simplitate”.

Stareţul se smerea până la pământ chiar şi în faţa celui mai neînsemnat om dacă acela era un suflet îndurerat şi sensibil. Dar se făcea munte înalt şi stâncă neclintită în faţa ameninţărilor, înfricoşărilor, linguşirilor şi a darurilor celor puternici. Era neînfricat în faţa primejdiilor şi a morţii. Rămânea neîncovoiat în faţa clevetirilor, chiar şi a loviturilor „celor ce se luptă cu el din înălţime”[4] (adică ale puternicilor pământului).

Era un om cu o mare bogăţie lăuntrică. Avea o inimă cu simţirile curăţate (de orice sentimentalism). Era un om desăvârşit, un om al lui Dumnezeu. O icoană în mozaic făcută de Dumnezeu cu pietricele de mare preţ, adică din virtuţi. O oglindă curată şi nepătată care reflecta însuşiri dumnezeieşti. Era din fire bun, cu virtuţi moştenite, înzestrat cu harisme rare. Dar s-a şi nevoit mult înmulţind astfel talanţii. Dumnezeu i-a dat multe, iar el I le-a înapoiat înmulţite.

Inteligența Sf. Paisie

Era un om cu o înţelepciune, agerime şi prezenţă de spirit nemaiîntâlnite; un caz rar şi neobişnuit. Avea o memorie uimitoare. Îşi putea aminti de cineva pe care îl văzuse o singură dată, cu zeci de ani în urmă. Odată la „Panaguda” l-a vizitat un om în vârstă. Atunci Stareţul l-a întrebat: „Eşti Kokinelis?” Într-adevăr, acela era Kokinelis, cu care fusese împreună pentru puţină vreme atunci când era militar. Aceasta se petrecuse cu vreo cincizeci de ani în urmă.

Stareţul le cunoştea pe toate, fără însă să se ocupe de toate. Cunoştea cele ale lumii locuind în pustie. Duhovniceşte era împreună cu toţi, îi iubea pe toţi, dar se depărta de toţi. Cunoştea multe, fără să fi studiat. Putea să discute cu uşurinţă cu oameni de ştiinţă şi cu alte personalităţi fără să se simtă complexat. Dimpotrivă, înţelepţii întru cele lumeşti îi cereau sfatul.

Când a fost întrebat dacă nu îi pare rău că nu a studiat, el a răspuns negativ. Numai despre greaca veche spunea: „Dacă aş fi făcut vreo două clase de gimnaziu, aş fi înţeles mai bine Sfânta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi”. Cu toate acestea era fără greşeală în cuvintele sale. Răspunsurile lui nu lăsau nedumeriri. Înţelegeai ceea ce voia să spună, chiar şi fără cuvinte. Puţine cuvinte spunea multe. Printr-un gest sugestiv te făcea să înţelegi totul despre o persoană sau chiar despre o întreagă situaţie.

Dragostea de artă

Stareţul era un artist şi un poet înnăscut. Avea darul de a compune poezii şi tropare şi de a picta.

Îi plăcea să facă o muncă ordonată. Orice lucrare a sa o făcea cu pasiune, în chip desăvârşit. Cu atât mai mult când aceasta era pentru Dumnezeu sau pentru Biserică. Lucra cu stăruinţă şi sistematic pentru atingerea scopurilor sale.

În relaţiile sale cu ceilalţi era simplu, spontan şi avea un mod propriu, o artă duhovnicească de a se apropia, de a comunica şi de a te odihni. Te urmărea în tăcere, cu o atenţie încordată, te lăsa să vorbeşti şi se punea în situaţia ta. Faţă de ceilalţi se purta cu sensibilitate şi fineţe, iar cu sine era aspru. Aceste contraste în caracterul său constituiau o minunată armonie: îngăduinţă faţă de ceilalţi şi asprime faţă de sine, linişte şi sociabilitate, simplitatea credinţei şi agerimea minţii, respectarea cu evlavie a tipicelor şi duhul libertăţii.

Orice cale ar fi urmat Stareţul în viaţa sa, s-ar fi distins deoarece era vas încăpător, motor puternic, far ce luminează la mari distanţe.

Prefera însă să devină „cutie de conservă” şi să reflecte razele Soarelui dreptăţii şi să arate şi celorlalţi acest Soare, decât să strălucească temporar în această lume mincinoasă cu propria lui proiecţie. S-a nevoit mult cu mărime de suflet şi lepădare de sine, dându-le pe toate lui Dumnezeu şi răbdând ispite şi întristări pentru El. A ajutat mulţimi nenumărate de oameni. S-a luptat singur cu diavolul şi a ieşit biruitor. Iar acum aude acel binecuvântat glas: „Cel ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu”. [5]

 [1] Extras Din Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, Ieromonahul Isaac, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005.

[2] I Petru 3:4.

[3] „Iar iuţimea atunci se mişcă după fire, când iubeşte pe toţi oamenii şi nu are faţă de niciunul dintre ei supărare sau pomenire de rău.” Sfântul Ioan Damaschin, Cuvânt de suflet folositor, Fil. 3, pg. 211.

[4] Ps. 55:3,

[5] Apoc. 2:7.