IPS ATHANASIE DE LIMASSOL ÎN DIALOG CU MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN

Un dialog filocalic presărat cu fin umor despre cum să viețuim duhovnicește astăzi, în mijlocul atâtor ispite și neputințe? Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin, mitropolia de Limassol, Cipru. IPS ATHANASIE DE LIMASSOL ÎN DIALOG CU MAICILE DE LA MĂNĂSTIREA PALTIN

UCENICIA ȘI ASCULTAREA FAȚĂ DE GHERONDA EFREM KATUNAKIOTUL

Ați fost apropiat părintelui Efrem Katunakiotul, pe care și noi îl îndrăgim mult, ați putea să creionați puțin chipul duhovnicesc al părintelui Efrem și câteva din învățăturile sale?

Sfântul Efrem Katunakiotul, după cum știți, era ucenicul sf. Iosif Isihastul. Și toți aceștia,  părinții noștri duhovnicești, erau între ei frați duhovnicești: Iosif Vatopedinul, Efrem de Arizona, papa Haralambie care era la Dionisiu, părintele Arsenie, erau obștea lui Gheron Iosif. Bineînțeles că aveau între ei legături foarte strânse. Pentru că noi stăteam foarte aproape de gheronda Efrem, de Nea Skiti, mergeam foarte des la părintele Efrem, cel puțin de două ori pe săptămână, pentru diferite treburi dar și ca să îl vedem. În felul acesta am devenit foarte apropiați lui.

Sfântul Efrem era cel care spunea mereu despre ascultare. Spunea că orice ar face monahul, dacă nu este în ascultare, nu poate să-L afle pe Dumnezeu, nicicum. În viața unui monah toate decurg din relația cu starețul său. De aceea și în icoana sa scrie că: Harul vine din ascultare. Aceasta a fost esența învățăturii părintelui Efrem. El însuși a avut un stareț foarte dificil, gheronda Nichifor, de care a făcut ascultare timp de 40 de ani. Aceasta ne-a învățat și împreună cu aceasta și alte lucruri.

HARUL ASCULTĂRII

Cu toate acestea deși avea stareț, se ruga la Dumnezeu să-i dea ceva mai mult, un povățuitor al Harului… Suntem datori să cerem de la Dumnezeu povățuire duhovnicească?

Sfântul Efrem când s-a dus la Katunakia, stareț era altcineva, nu era părintele Nichifor. Era un părinte, Efrem, un bătrânel, care a murit după numai un an și stareț devenit părintele Nichifor, ucenicul fostului stareț.  Nu el l-a ales, dar așa s-au așezat lucrurile. Partea bună era că starețul Nichifor îl lăsa pe părintele Efrem să îl aibă ca și povățuitor duhovnicesc de Gheronda Iosif Isihastul. Deși în mod real starețul său duhovnicesc era Gheronda Iosif, practic vorbind, avea ca stareț pe părintele Nichifor, de care i-a fost foarte greu să facă ascultare. De foarte multe ori a vrut să plece de la el, dar de câte ori făcea ceva concret în acest sens, Dumnezeu îl părăsea. Odată și-a spus: „Gata, plec! Nu mai pot sta cu omul acesta!”.

Cum i-a răspuns Dumnezeu Sf. Efrem Katunakiotul

Când se pregătea să iasă pe ușa colibei sale, doar ce a făcut primul pas în afara ușii – a văzut în mod fizic, prin harul Duhului Sfânt, cum l-a părăsit harul schimei și al botezului. Ne povestea, după aceea, că s-a simțit ca un dobitoc și a înțeles că Dumnezeu nu a vrut ca el să plece de acolo. Pe urmă a plâns șase luni în continuu ca să revină harul peste el. A avut foarte multe lupte în acest sens.

Când a murit părintele Nichifor, în ziua înmormântării lui, chiar în momentul în care voiau să-l pună în mormânt, părintele Efrem s-a apropiat să sărute pentru ultima dată mâna starețului său. În acel moment, după 42 de ani, i-a vorbit Dumnezeu în inimă, spunându-i: „Ceea ce ai făcut a fost voia Mea!”. Iar el i-a răspuns: „De ce îmi spui aceasta abia acum? Bătrânul Nichifor a murit. Dacă plecam de la început ce s-ar fi întâmplat?”. „Dacă ai fi plecat, te-ai fi pierdut”.  Aceasta a fost o adeverire a importanței ascultării față de stareț, sau stareță – în cazul mănăstirilor de maici. Acesta/aceasta (starețul/stareța) le primește în grijă la taina tunderii în monahism, el/ea este îndrumătorul.

UN SINGUR POVĂȚUITOR

Părintele Iosif (Vatopedinul) era simplu monah. Eram 30 de călugări în schit. Toți se spovedeau la Gheronda. Eu, care eram duhovnic, tot la Gheronda mă spovedeam, dar starețul era starețul. Eu le citeam la părinți doar rugăciunea de dezlegare, ca să se împărtășească. Nici nu ne trecea prin cap să mai fie vreun „bătrân” în obștea noastră. Gheronda era unul, nu puteau fi mai mulți. În Sfântul Munte este o vorbă amuzantă: „Dacă ai doi stareți, pe unul să-l strângi de gât!”. Nu se poate să ai doi stareți. Așa cum este într-o căsătorie, o femeie se căsătorește cu un bărbat, nu cu doi. Desigur, starețul sau stareța poate să ceară ajutor de la un părinte duhovnicesc sau de la episcop, dar ideea este să înțelegem cum funcționează monahismul.

SIMȚIREA HARULUI ȘI NEPUTINȚELE CREȘTINILOR DE AZI

Totuși sunt mulți călugări care fac ascultare de starețul lor ani de zile și tot nu simt descoperirea Harului în inima lor. Este suficientă ascultarea față de stareț sau este nevoie și de o povățuire mai adâncă?

Dacă fac o ascultare adevărată, Dumnezeu o să le dea Harul, o să le dea și mai mult. Dacă nu simt harul poate fi și pentru că nu sunt pregătiți să-l gestioneze. Dumnezeu este drept, oricine muncește va fi plătit, nu va nedreptăți pe nimeni.

Un mirean cât ar trebui să se roage, pe zi, cu rugăciunea Doamne Iisuse?

Nu-l împiedică nimic să zică Rugăciunea în timpul liber. Unii au foarte mult timp liber: în timp ce se trezesc, se spală, se bărbieresc, conduc mașina. E bine să introducă Rugăciunea în viața lor.

Pricina bolilor psihice

De ce s-au înmulțit cazurile de boli depresive și anxietate în lume, dar și în rândul monahilor, deși se spovedesc, se împărtășesc…?

Acestea sunt vremurile. Mulți sunt bolnavi în jurul nostru, de boli psihiatrice. Au depresii, anxietate, fobii, etc, dar asta nu înseamnă cu nu sunt oameni virtuoși, ci pur și simplu sunt bolnavi, suferă sistemul nervos, creierul. Și un sfânt se poate îmbolnăvi. Asta nu este neapărat boala sufletului, ci a creierului, de aceea se tratează cu medicamente. Atunci când problema este psihiatrică, este nevoie de doctor. Iar atunci când problema este duhovnicească, este nevoie de spovedanie, împărtășanie și viață duhovnicească. De cele mai multe ori sunt amestecate acestea două.

Sfântul Iosif Isihastul, scria unei maici care era bolnavă psihic: „Tratează-ți  întâi sistemul nervos, cu medicamente și terapie, apoi vom vedea și cele duhovnicești”. Dacă nu te tratezi întâi biologic, nu vei putea lucra nici la partea duhovnicească. În zilele noastre sunt foarte frecvente bolile acestea. Este greșit să le spunem boli psihice (ψυχή = suflet). Nu este neapărat sufletul bolnav, ci creierul. Dacă acolo se secretă ceva în plus sau în minus, se creează un dezechilibru în organism, care poate afecta omul pe mai multe planuri. De aceea medicamentele ne pot ajuta să gestionăm aceste probleme.

 CUM BIRUIM ÎNTRISTAREA?

Și dacă ne referim la întristare sufletească, nu neapărat patologică…

Dacă pricina întristării este de natură spirituală, atunci este nevoie de viață duhovnicească și de rugăciune.

Este nevoie de rugăciune personală sau e nevoie să fii susținut cu rugăciune și de către alții mai sporiți?

Ne ajută mult și rugăciunea  unor oameni sfinți, desigur, dar trebuie să ne rugăm și noi. Eu când m-am făcut monah, am avut o ispită, în primii ani. În timpul vecerniei mă lua așa o tristețe, pentru că era întuneric, era noapte… îmi pierea tot cheful de viață. I-am spus lui Gheronda și el m-a învățat cum să fac: „Să zici Rugăciunea[1] și să nu lași loc gândului să intre între Rugăciune și minte”. „Imediat ce te trezești”, pentru că noi obișnuiam să ne odihnim la prânz, „imediat să începi să zici Rugăciunea. Să nu lași niciun minut, nicio secundă”. În acest fel am reușit să depășesc ispita întristării, dar m-a chinuit cam un an de zile.

GRIJILE ADMINISTRATIVE ȘI VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

Cum împăcați grijile administrative cu viața duhovnicească?

Sfinții Apostoli aveau grija întregii Biserici și a întregii lumi și erau isihaști în același timp. Ascultarea sau slujirea noastră nu împiedică viața duhovnicească ci o susține. Rugăciunea nu este yoga, nu este un exercițiu mental care are nevoie de niște condiții exterioare potrivite și tot așa. În rugăciune, cu cât mai multe greutăți întâmpinăm din exterior, cu atât mai mult ajută Dumnezeu vieții lăuntrice, pentru că este harul Duhului Sfânt.

Lipsa povățuitorului duhovnicesc

Cum lupți când te-a părăsit harul, după ce ai avut un povățuitor duhovnicesc care a plecat la Domnul, iar tu erai nepregătit pentru acel moment?

Hristos, atunci când s-a înălțat la Tatăl, le-a spus că trebuie să plece ca să vină Mângâietorul. La fel și bătrânii noștri trebuie să plece, pentru că atunci dobândim o legătură profundă cu Mântuitorul Hristos. La fel se întâmplă și cu părinții noștri trupești. La un moment dat plecăm de lângă ei, ca să ne facem propria noastră familie. A plecat Părintele nostru, desigur, ca și oameni vom trăi întristarea despărțirii, dar Hristos unde este?  De la Hristos am început, El este acela care ne dă harul! Dacă vă uitați la icoana Înălțării, Îl vedeți pe Mântuitorul înălțându-se și pe ucenici uitându-se după El, cu toate că le-a zis că El trebuie să plece.

Eu când eram începător, m-am dus odată la Gheronda și i-am spus: „Gheronda, mă întristez mult când mă gândesc că vei muri…”. Iar Bătrânul mi-a răspuns: „Nu ți-e rușine? Pentru mine te-ai făcut călugăr?”. E firesc; e starețul nostru, e bătrânul nostru, îl iubim, avem o legătură strânsă cu el. Dar trebuie să creștem, să ne maturizăm.

DE HRISTOS AVEM NEVOIE

Așa gândeam și noi când a murit Părintele nostru Justin: „Îl avem pe Hristos, cine ne poate împiedica să trăim întru dragostea Lui?”, dar nu a fost ușor. Am căutat să ne ajutăm și să ne susținem dar am simțit mai mult o părăsire a Harului.

Să chemați în rugăciune pe Bătrânul vostru și să-l rugați: „Părinte, ajută-mă să-L iubesc pe Hristos și să mă unesc cu El!”. Și să spuneți Rugăciunea cu dragoste și cu smerenie. Aceasta este cea mai bună ocazie să se dăruiască mintea noastră, întreagă, lui Hristos. Sfântul Paisie Aghioritul spunea că atunci când nu avem o prezență omenească care să ne ajute, atunci avem pe Însuși Dumnezeu împreună luptător cu noi. Pentru că nu-l mai avem pe Bătrânul nostru, care să ne ajute, în chip văzut, Îl avem pe Dumnezeu, în chip nevăzut! De Hristos avem nevoie

[1] Aici, mitropolitul se referă la Rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!

(Întregul interviu îl puteți citi în Revista Atitudini Nr. 85)