ION TABARCEA: ISIHASMUL SFINȚILOR ÎNCHISORILOR

Tinerii se trezesc și redeschid file de istorie ce azi se vor rupte și aduc recunoștință morală martirilor și mărturisitorilor din temnițele comuniste. Tânărul student Ioan Tabarcea scoate în evidență înălțarea spirituală a unor luptători anti-comuniști ce au purtat cu demnitate steagul credinței în zeghe și cătușe, când România îngenunchea în fața fiarei roșii. Avem datoria morală să nu-i uităm! ION TABARCEA: ISIHASMUL SFINȚILOR ÎNCHISORILOR

Asemenea sfinților din vechime

Sfinții închisorilor , pentru statornicia dragostei lor față de Dumnezeu și față de neam, cât și pentru neînfricarea jertfei lor, au fost încununați de Domnul Hristos, nu cu deșarte biruințe vremelnice, ci cu marele dar de a avea numele lor scris în ,,Cartea Vieții” (Apocalipsa 3:5), prin ,,fericita păzire a minții” . Închisoarea și toate chinurile îndurate pe nedrept s-au transformat în binecuvântate prilejuri de nevoință și de dobândire a Duhului Sfânt, toți mărturisitorii știind că dobândirea Duhului Sfânt este posibilă numai prin răbdarea ispitelor, deoarece ,,pe măsura întristării, este și mângâierea” .
Văzându-se puși înaintea furiei demonice a ateo-bolșevicilor comuniști, ei și-au pus toată nădejdea numai și numai în ajutorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, înțelegând că: ,,nu problemele de ordin politic, național, social, economic au prioritate în luptă, ci problema spirituală a mântuirii sufletelor” .

Pocăința lor a fost una curată, sinceră și atât de copleșitoare, încât s-au învrednicit a primi duhovnicescul dar al vederii propriilor păcate. ,,În plânsul meu prelung, am început să bat metanii. Și deodată – O, Doamne! Ce mare ești Tu, Doamne! – mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate, rădăcina tuturor păcatelor omenești am găsit-o în mine. Văzându-mi păcatele, am simțit nevoia… de a mă lepăda de ele. Și o pace adâncă, un val adânc de lumină și dragoste mi s-a revărsat în inimă” . Această mărturie a lui Valeriu Gafencu este foarte prețioasă pentru înțelegerea noastră referitoare la martirii închisorilor, pentru că, după cuvântul Avvei Isaac, ,,cine s-a învrednicit să se vadă pe sine, e mai mare decât unul care s-a învrednicit să vadă pe îngeri” .

ISIHAȘTII ȘI MĂRTURISTORII

Uitându-ne cu atenție la viața și pătimirea mărturisitorilor, putem remarca cu bucurie, cum singura diferența dintre ei și Părinții isihaști consacrați de Biserică este că Părinții și-au asumat nevoințele într-un mod voluntar, pe când mărturisitorii au suportat în mod involuntar claustrarea temnițelor și intensitatea prigonirilor. Însă, lucrarea Duhului Sfânt, în chip minunat, este aceeași în ambele situații, experiențele trăite de mărturisitori, fiind în același duh cu cele ale marilor Părinți isihaști.
Temnița a devenit mănăstire, iar celula s-a transformat într-o chilie a practicării ascezei cunoașterii de sine. ,,Celula era chilie eliberatoare în care intrai ca să te vezi pe dinăuntru, așa cum ești: gol și ticălos, neputincios și slab… nevrednic în fața lui Dumnezeu de vreun merit” . Identitatea duhovnicească cu nevoitorii din mănăstiri s-a înfăptuit prin necontenita lor stăruință în rugăciune, ca unică posibilitate de salvare și de cunoaștere a lui Dumnezeu. ,,Mă rugam zece, șaisprezece sau chiar douăzeci de ore pe zi, iar noaptea rugăciunea se spunea singură în somn” .

VĂZĂTORI AI LUMINII NECREATE

Chiar dacă suferințele îndurate depășeau cu mult limita suportabilității umane, cei torturați nu s-au poticnit în deznădăjduita durere a neputinței omenești, ci întemeindu-și suferința pe puterea Crucii lui Hristos, au pornit întru totul pe ,,dureroasa cale a devenirii întru Ființă” .
Pentru curajul iertării de vrăjmași, asumat ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcate, Domnul Hristos, ,,Lumina lumii” (Ioan 8:12), i-a învrednicit pe aleșii Lui pătimitori de bucuria vederii luminii dumnezeiești necreate. ,,Și atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, cu o vedenie. Nu-L văd pe Hristos întrupat, ci numai o lumină uriașă-albă și strălucitoare – și mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părțile, e o fericire totală și înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină și exult… Eu sunt îmi vorbește lumina, dar nu prin cuvinte… înțeleg că e Domnul și că sunt înăuntrul luminii Taborului… Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit… Nu mai sunt. Ba sunt, dar atât de puternic, încât nu mă recunosc” .

Mărturia Părintelui Nicolae Steinhardt se așează într-o continuitate firească cu mărturiile sfinților isihaști, astfel arătând-ni-se nouă că același Duh Sfânt a rodit atât în inimile Părinților, cât și inimile sfințiților pătimitori. Spre exemplu, Sf. Simeon Noul Teolog, deși a trăit cu aproape o mie de ani înainte, în același duh al tainicei bucurii isihaste, mărturisește: ,,Cum voi descrie, Stăpâne, fața Ta dumnezeiască, / cum voi exprima vederea negrăită a frumuseții Tale? / Deodată, mi Te-ai arătat de sus, mult mai mare ca soarele/ și-ai strălucit din ceruri până în inima mea… O beție a luminii! O, mișcări ale focului! / O pătrunderi ale flăcării în mine, nevrednicul,/ produse de Tine și de slava Ta!” .

DRAGOSTEA FAȚĂ DE MAICA DOMNULUI

Un alt aspect care vădește înrudirea mărturisitorilor cu Părinții isihaști este nețărmurita lor dragoste pentru Maica Domnului, căreia toți, proslăvindu-o pentru curăția și rugăciunea ei, i-au cântat prin gura ieroschimonahului Daniil de la Rarău: ,,Bucură-te, Mirească urzitoare de nesfârșită rugăciune!” .
Reprezentativă în acest sens, este maniera în care Maica Domnului i s-a arătat lui Valeriu Gafencu la Târgu-Ocna, întărindu-l în credință și spunându-i că suferința lor nu este trecută cu vederea înaintea Fiului ei. ,,Am ridicat privirea și la capul patului meu am văzut-o pa Maica Domnului îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârșit… Atunci ea mi-a spus: Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoiești. Biruința va fi a Fiului meu… Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credință și am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniți, lumea e a lui Hristos!” .

VALERIU ȘI GHERON IOSIF

Poate nu întâmplător, în același duh și-n același fel, Maica Domnului s-a arătat și unui alt viteaz al duhului, Gheron Iosif Isihastul care, bucurându-se de vederea Maicii Domnului, a relatat ucenicilor săi, următoarele: ,,Toată era de un alb ca zăpada și strălucea. Apropiindu-mă de ea, m-am închinat cu multă dragoste. Iar ea m-a îmbrățișat, așa cum o Maică își îmbrățișează pruncul și mi-a spus ceva. Nu pot să uit dragostea pe care mi-a arătat-o, întocmai ca o adevărată Mamă” . Identitatea în duh a celor doi plăcuți ai Împărătesei cerurilor răzbate bucuroasă din cele două mărturisiri, călăuzindu-ne smerit spre înălțimea izvorului de rugăciune isihastă a mucenicilor temnițelor comuniste din România.
Sfinții închisorilor, biruind patimile prin zdrobirea iubirii de sine, și-au agonisit alese și preafrumoase daruri duhovnicești. Și dacă ,,după roadele lor îi veți cunoaște” (Matei 7:16), de ce nu avem curajul încă, de a-i privi în lumina pocăinței lor? Oare pentru că străfulgerarea dragostei lor ar nimici întunericul ignoranței noastre? Sau pentru că, așa cum remarca cu durere și Sfântul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: ,,Și dintre rumâni mulți sunt sfinți… dară nu s-au căutat” ? Veșnică fie pomenirea lor!

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 85)

Foto: Frescă, Efros Sorin, București, paraclisul spitalului Parhon 2014-2015