IOAN IANOLIDE. EXPERIENȚĂ INCREDIBILĂ ÎN TEMNIȚĂ

Voinţei puternice i se su­pune nu numai gândul, ci şi activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voinţă când ea e fermă. Nu mă durea capul nicio­dată. Când se sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se repeta singură, lin ca o mângâiere. Rugăciunea căpătase contur în mine.

Singur, fără mâncare, fără căldură, în zarca temniței Gherla, Ianolide reușește să își păstreze un perfect echilibru interior, printr-o luptă calculată cu sine însuși și prin Harul lui Dumnezeu. Cum și-a biruit Ioan Ianolide foamea, lupta cu gândurile, frica și revolta interioară și cum a ajuns la pacea interioară, aflați în fragmentul de mai jos. Un adevărat curs de supraviețuire.  IOAN IANOLIDE. EXPERIENȚĂ INCREDIBILĂ ÎN TEMNIȚĂ

Condamnat la moarte, a biruit moartea printr-o voință de neclintit

Mă mişcăm uşor, temându-mă să nu trezesc tăcerile. Lă­sam mintea să se odihnească; şi ce plăcut era aşa! Apoi mi s-a făcut foame şi am constatat că nu era nimic de mâncare. Am băut apă  Şi iarăşi am simţit un izvor de duioşie care a izvorât din mine. Am mângâiat pătura sură, murdară şi ruptă, cu senzaţia îndepărtată că voi muri pe ea, când trupul nu va mai avea putere.

Cred că zâmbeam îngăduitor, cu o rază de orizont nemărginit. Căpătasem capacitatea să înţeleg cele mai cumplite manifestări ale oamenilor, fără a fi surprins şi fără a mă revolta. Seara m-am culcat încet, cu mişcări de ritual sacru. Nu aveam de ce să mă grăbesc, nu aveam de ce să mă tem. Bilanţul se încheia.

Am făcut o rugăciune fără cuvinte, cu murmur tainic de simţăminte. Agale m-am aşezat pe pat şi am închis ochii, când pleoapele s-au făcut grele. În noaptea aceea am avut un coşmar epuizant. Ştiu că eram hăituit de arătări cumplite şi alergam prin cele mai imposibile locuri, mereu speriat, mereu în capcană, scăpând pentru a fi din nou prins, rănit şi iarăşi scăpat. Cădeam, mă târam ori mă învârteam în hău. Gâfâiam, mă sfârşeam şi nu se mai termina fuga. Aşa se face că m-am trezit într-un lac de transpiraţie şi țipând ca în gură de şarpe. Când mi-am dat seama unde sunt, am înlocuit coşmarul cu conştiinţa că sunt condamnat la moarte. Au trecut primele zile. Foamea a început să mă chinuie.

Rugăciunea inimii

M-am decis să bat în perete, dar camerele vecine erau goale; din camera de deasupra, însă, mi s-a răspuns. Ştiam alfabetul Morse, aşa că ne-am înţeles uşor. Aveam deci un contact cu lumea.

Se va şti, deci, ce s-a petrecut cu mine. Sper că lumea nu va repeta greşelile trecutului. Fără urmă de patimă, cugetam la aspectul lumii şi desluşeam spectacolul ei. Nu-mi propusesem niciodată să practic rugăciunea inimii. Nu eram atât de mistic cât se părea din ideile mele. Acum însă, aşa, în mod firesc, am prins obiceiul să repet rugăciunea. Ştiam multe despre ea, încât am putut să mă dirijez singur. De obicei mă aşezam pe pat, mă rezemam cu spatele de capul patului, plecam capul în piept, lăsam pleoapele în jos, ferecam atenţia minţii în inimă, uitam orice idee şi alungam orice imagine, încercam să depăşesc senzaţiile de foame şi repetam lin, liniştit şi curgător: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Totul mergea bine şi fără obstacole.

Nu după multă vreme am simţit cum bate inima şi rugăciunea se repeta în ritm. Respiraţia era caldă, rară, cu inspiraţii scurte şi adânci, cu pauze mari şi cu expiraţie lentă, de parcă drămuiam aerul ce ieşea din plămâni. Dacă începutul a fost ordonat de situaţia dată, pe parcurs am pus ordine după o dreaptă chibzuinţă.

Cum a biruit Ioan Ianolide foamea și trupul

În camera aceea am rămas peste un an de zile, aşa că am avut experienţe mistice. În primele zile prietenii de la etaj, peste noapte, îmi lansau câte un mic pachet cu firimituri de turtoi pe care cu mare sacrificiu îl colectau între ei, pentru a nu mă lăsa să mor. Hrana individuală nu depăşea 800 de calorii aşa că era greu de alimentat un om ce nu avea raţie. Mă simţeam îndatorat faţă de ei, dar nu aveam dreptul să-i refuz.

După trei săptămâni, un miliţian a desfăcut oblonul din fereastră şi mi-a aruncat în celulă câte ceva de-ale mâncării şi o cană cu apă. Întrasem şi eu în raţie. Abia atunci am suferit de foame. S-au declanşat sucurile gastrice şi aş fi fost gata să înfulec toată mâncarea aceea în câteva secunde, dar am reuşit să mă temperez, să-mi stăpânesc instinctele şi să-mi drămuiesc mâncarea. De atunci am refuzat să mai primesc jertfa fraţilor de sus. Oare voiau să mă ţină în viaţă? Oare voiau să mă ucidă lent? Slăbeam din zi în zi, dar reuşeam sa-mi stăpânesc secreţiile digestive. Era mai greu pe la orele 10, când soseau aburii de fasole fiartă de la bucătărie. Atunci mă adânceam şi mai mult în rugăciune.

Ajunsesem la un ritual zilnic, care,  pe zi ce trecea era tot mai temeinic contopit cu mine însumi. Începeam ziua cu puţină gimnastică, în aşa fel încât să nu mă anchilozez. O mai repetam încă de două ori pe zi, în intervale scurte, încât nu oboseam niciodată. Treceam apoi la masă. Luam trei mese pe zi, din firimituri ca de păsărică, dar cu apă cât mai multă. Rumegam fiecare firicel de turtoi cu grijă şi cugetând la procesul de asimilare şi de hrănire a corpului.

Stăpânirea de sine

Corpul era pri­etenul meu bun. Ne înţelegeam bine şi el se supunea cu modestie la rigorile de care nici eu nu eram vinovat. Nimic din ce e omenesc însă nu mi-a lipsit şi am constatat că natura nesatisfăcută în mod firesc, tot pe căi fireşti se descarcă şi se echilibrează. Deşi slăbeam mereu, energii noi se adăugau sufletului meu şi mintea era într-o necontenita veghe lucidă, văzătoare. Petreceam cu plăcere în mine însumi.

Timpul se relaxa şi nici nu simţeam cum trece. De două ori pe zi aveam scurte convorbiri prin alfabetul Morse cu prietenii de la etaj. De mai multe ori pe zi mă plimbam prin cameră…

Toată componenta mea filozofică a căpătat o transparenţă în care-i vedeam ori spiritul, ori goliciunea. Arta şi literatu­ra, care-mi oferiseră multe emoţii încărcate de semnificaţii, acum erau depăşite în mişcarea lină a luminii spiritului. Ajunsesem să petrec în rugăciune 1o – 16 – 18 – 2o de ore din zi, căci îmi fă­cusem şi un ceasornic şi un calendar, încât ştiam şi cât e ora şi în ce zi ne aflăm, deşi nu le acordam prea multă importanţă.

„Nervii ascultă de voinţă când ea e fermă”

Norocul meu a fost că în toată perioada aceea am fost sănătos, ori poate că mă aflam în posesia celei mai sănătoase me­tode de a trăi viaţa. Am certitudinea ca simţul activ acţionează viaţa şi ordinea spirituală ordonează viaţa. Am constatat prin ex­perienţa aceea că energiile spirituale au mediu prielnic, în mă­sura în care voinţa stăpâneşte trupul. Voinţei puternice i se su­pune nu numai gândul, ci şi activitatea fiziologică a organismului. Nervii ascultă de voinţă când ea e fermă. Nu mă durea capul nicio­dată. Când se sleiau puterile organice, atunci rugăciunea se repeta singură, lin ca o mângâiere. Rugăciunea căpătase contur în mine. Niciodată nu am avut nicio stare de extaz, nicio revelaţie, niciun fenomen supranatural, deşi ele cred că pot fi reale. Echilibrul meu mental, sufletesc şi biologic au fost perfecte în epoca în care am stat izolat, zidit în Gherla.

Cum a biruit teama? Experiența din temniță

Din când în când  acelaşi temnicer îmi aducea mâncarea şi apa fără să-mi spună niciun cuvânt. Făcusem o barbă imensă şi arătam ca o mumie, dar eram senin. Cu vremea, temnicerul a început să-mi zâmbească şi să-mi facă semne discrete de încurajare. Probabil era şi el pus sub urmărire. Cel mai important eveniment care m-a mişcat acolo a fost ştirea că „reeducarea” se continua în Gherla. Vestea asta m-a tulburat adânc şi cu mare greutate am depăşit-o. „Probabil că dacă nu voi muri aici, mă vor ucide tot acolo” –  mi-am zis cu tristeţe şi îngrijorare, dar nu, nu se poate să mă las târât în ispite; trebuie să mă las în voia Proniei cereşti; ce ştiu eu despre providenţă? Deci am transformat teama în nou impuls spiritual.

În perioada ce a urmat, am fost apt de cea mai pură şi in­tensă interiorizare.

Rugăciunea se spunea singură, timpul mă mângâia ca un zefir şi lumea prindea sens. Priveam lucrurile pe dinlăuntrul lor, în esenţa lor. Nu era un proces de abstractizare ci unul de vedere clară; nu era un proces de sinteză, ci unul de esenţializare. Aveam senzaţia că văd lumea la originile ei de gând necreat, de energie nemanifestată, de şansă nedeclanşată.

Ştiam că suntem în mâinile lui Dumnezeu şi nimic nu poate frâna planul divin al lumii. Oamenii îmi păreau uimi­tor de frumoşi şi cu o misiune colosală, încât şi în mine pare că se repeta istoria întreagă, creaţia întreagă şi mă făcea părtaş la tot ce se petrece în lume, la tot ce se petrece în cosmos, încât mă umpleam de uimire, de admiraţie şi de bucurie. Mă simţeam centrul activ al activităţii divine în lume. Simţeam conştient şi lucid că micul univers se uneşte cu marele univers. Dispăreau diferenţele, dispăreau contrastele, dispăreau şi polii opuşi, nu mai exista nici frig, nici sete; exista numai vibraţia Duhului Sfânt într-o lume mirifică. Mă simţeam bine, căci îmi aduceau hrană caldă zilnic şi aveam suficient pentru întreţinerea minimului necesar.

(Fragment din cartea „Testamentul unui nebun”, de Ioan Ianolide)