Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul

Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul s-a născut în Cezareea Bitiniei, provincie situata în regiunea nord-vestica a Asiei Mici, în jurul anului 760, într-o familie evlavioasă. Mama sa a murit la opt ani după nașterea lui, iar tatăl său, pe nume Filaret, a îmbrățișat viața monahală. Astfel, copilul a fost încredințat bunicii sale, care l-a crescut în smerenie și râvnă.

Încă din copilărie, Sfântul Nichita frecventa biserica și a devenit ucenic al pustnicului Ștefan. Cu binecuvântarea sa, Sfântul Nichita s-a dus la Mânăstirea Medikion, zidită pe muntele Olimp, unde egumen era Sfântul Nichifor (13 martie).

După șapte ani de viață sfântă la mânăstire, cunoscut pentru regulile drastice impuse în viața monahală a mânăstirii, Sfântul Cuvios Nichita Mărturisitorul a fost hirotonit preot de către patriarhul Tarasie al Constantinopolului. Sfântul Nichifor, cunoscând viața curată a tânărului călugăr, i-a încredințat conducerea mănăstirii atunci când el însuși s-a îmbolnăvit. Curând, viața sfântă a viețuitorilor a atras la mânăstire mulți oameni care căutau să își mântuiască sufletul.

Nedoritor de putere, Sfântul Cuvios Nichita s-a dăruit iluminării și bunăstării mânăstirii sale, cârmuind pe frați prin propriul său exemplu de viață. După plecarea la Domnul a Sfântului Nichifor (800), frații l-au vrut toți ca egumen pe Sfântul Cuvios Nichita, iar sub înțeleapta sa oblăduire mânăstirea a crescut semnificativ ca obște și importanță, numărul călugărilor ajungând la o sută.

Darurile Sfântului

Binecuvântând Dumnezeu pe plăcutul Său, i-a dat dar de a tămădui boli și a izgoni diavolii, căci pe un prunc ce era mut din naștere, cu însemnarea crucii l-a făcut a grăi, pe un frate ce își ieșise din minți, prin ungerea cu sfântul untdelemn l-a tămăduit, pe unul din cei noi începători, care se îndrăcise, cu rugăciunea l-a izbăvit din diavoleasca muncire; iar pe diavolul ce se prefăcuse într-un înfricoșat balaur l-a izgonit.

Pe altul îndrăcit, l-a izbăvit de duhul cel viclean. Și multe boli trupești, friguri, lingoare și alte multe feluri, le tămăduia prin minune, cu darul lui Hristos ce era în el.

Așa cu dumnezeiască plăcere viețuind, a ajuns la anii bătrâneților sale și a sosit la vremea mărturisirii și a pătimirii celei vitejești, pe care a răbdat-o pentru cinstea sfintelor icoane, mai înainte de sfârșitul vieții sale.

Mărturisirea Cuviosului

După aceasta, plecând fiecare la a sa mănăstire, Cuviosul Nichita cu jale în inimă s-a rănit, căci cu Teodot, mincinosul patriarh, cu fățarnicul înșelător s-a împărtășit; că și pe acea mică abatere din calea cea dreaptă sfântul ca pe o întreagă rătăcire o socotea pentru el.

Deci, a socotit să fugă într-altă parte și acolo să se pocăiască de greșeala să.

Și intrând într-o corabie, a plecat la ostrovul ce se numea Proconis.

Apoi, socotind în sine că unde i-a fost greșeala, acolo se cade să-i fie și pocăința, s-a întors iarăși în Bizanț și, umblând prin cetate, învăța fără frică pe popor ca să se țină de dogmele cele drepte, care la al șaptelea Sinod din toată lumea s-au stabilit de Sfinții Părinți.

Înștiințându-se împăratul de aceea, a chemat la dânsul pe sfânt și i-a zis lui:

„Pentru ce nu te-ai dus la mănăstirea ta, precum s-au dus și ceilalți egumeni?

Pentru ce tu singur ai rămas umblând după voia ta, iar poruncii noastre, precum am zis, nu te-ai supus?

Oare socotești întru nimic stăpânirea noastră? Deci, ascultă porunca noastră și te du la mănăstirea ta; iar de nu, apoi voi porunci să te muncească pe tine”.

Iar sfântul cu glas lin a răspuns, zicând:

„Eu, o, împărate, nici la mănăstirea mea nu mă voi duce, nici credința mea nu voiesc a o lăsa.

Ci, în mărturisirea mea petrec și voi petrece, în care și părinții mei, sfinții episcopi cei dreptcredincioși, au petrecut; care au pătimit izgonire și închisori cu nedreptate de la tine și la multe primejdii s-au dat, apărând Biserica cea dreptcredincioasă, în care stăm și ne lăudăm întru nădejdea slavei lui Dumnezeu.

Și să știți de la mine cu adevărat, că nici de moarte nu mă tem, nici viața aceasta vremelnică nu o iubesc. Dumnezeu îmi este mie martor, că am făcut ceea ce nu mi se cădea să fac.

Ci, pentru ascultarea bătrânilor m-am supus nevrând, împlinind voia lor, m-am împărtășit cu mincinosul patriarh Teodot, de care lucru îmi este jale și mă căiesc.

Deci, să știi bine că de acum înainte nici o împărtășire nu-mi este cu voi. Ci petrec întru predaniile Sfinților Părinți, pe care le-am primit de la început.

De aceea, fă cu mine ce vrei, fără a nădăjdui să auzi altceva de la mine”.

Izbăvirea celui căzut în mâinile barbarilor

Lui Zaharia cel mai sus pomenit, fiind trimis de împărat pentru trebuințele poporului în părțile Traciei, i s-a întâmplat a cădea în mâinile barbarilor și l-au dus pe el în robie.

De acest lucru aflând Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, care asemenea stătea închis în temniță pentru dreapta credință, a trimis la Cuviosul Nichita, spunându-i lui:

„Zaharia, prietenul cel de obște, în țara barbarilor a fost dus legat. Deci, te rog pe tine, roagă-te lui Dumnezeu pentru dânsul, că poți să-l izbăvești pe el”.

Sfântul, luând o înștiințare ca aceea, s-a mâhnit foarte mult și toată ziua aceea nu a gustat hrană.

Iar după ce a înserat, luând o lumânare de la fratele Filip, slujitorul său, a aprins-o și toată noaptea aceea a stat la rugăciune pentru Zaharia cel robit, rugind bunătatea lui Dumnezeu să-l elibereze din mâinile barbarilor.

Și a luat înștiințare de la Dumnezeu, că într-adevăr Zaharia va fi liber.

A doua zi mergând Filip, a aflat pe părintele cu fața veselă, bucurându-se cu duhul și l-a întrebat, zicând:

„Aseară m-am dus de la tine și erai tare mâhnit și necăjit, iar acum te văd pe tine, părinte, vesel.

Rogu-te, spune-mi care este pricina schimbării tale din mâhnire în bucurie?”.

Răspuns-a sfântul: „Pentru Zaharia, prietenul nostru, mă bucur, că degrab îl vom vedea aici”.

Și așa a fost. Căci nu după multe zile, a făcut pace împăratul grecesc cu barbarii și se liberau robii în schimb din amândouă părțile.

Însă n-a pomenit împăratul de Zaharia, trimițând spre schimbarea celor robiți, pentru că știa de dânsul, că de dogmele Sinodului al șaptelea se ține și celor dreptcredincioși le ajută.

Pentru aceea îl lăsa în mâinile barbarilor, ca să piară acolo.

Deci, liberându-se de barbari mulți greci robiți, boierul barbarilor a zis către Zaharia, cel ce rămăsese: „Oare voiești să te duci întru ale tale?”.

Iar el a răspuns: „Foarte mult aș fi voit, însă n-a voit împăratul nostru să mă izbăvească din robia aceasta”.

Zis-a boierul: „Eu te liberez pe tine, mergi oriunde vei voi”.

Iar Zaharia, văzând o milostivire ca această neașteptată a stăpânitorului barbarilor, a cunoscut că aceea este rânduiala lui Dumnezeu, Care s-a milostivit spre dânsul prin Sfinții Părinți, cărora oarecând le făcea bine.

Și, luând îndrăznire, a zis către boierul acela:

„Dacă ai voit tu să mă lași liber, apoi dăruiește-mi și pe celălalt care a fost cu mine între legături robit, pe cel de un nume cu mine și de o străinătate”.

Iar boierul a zis: „Ia-l și pe acela și mergeți cu pace la locul vostru”.

(Extras din „Viețile Sfinților”, ed. Măn. Sihăstria și Pravila.ro)

Sinaxarul video: