IOANA ACATRINEI: ÎNVAȚĂ SĂ IUBEȘTI!

Cuvinte sensibile și reale despre puterea tinerilor de a iubi, astăzi. Un articol de IOANA ACATRINEI: ÎNVAȚĂ SĂ IUBEȘTI!

IUBIRE ȘI CONDIȚII

De ce iubim condiționat, pe motivul (inconștient format) că și celălalt ne iubește, sau are răbdare cu noi, sau ne face să ne simțim bine, sau ne dăruiește ceva?
De ce facem târguri din iubire (îți dau aceea, mă ajuți cu treaba aceasta). Dragostea devine doar comerț. Unde mai e iubirea? Iubirea nu ar fi, de fapt, să iubim pe cineva care nu ne iubește? Pe cineva care nu ne poate da nimic în schimb? Pe cineva care ne face rău? Pe cineva pe care nu-l suportăm? Atunci ar fi iubire, pentru că nu am primi nimic în schimb și am iubi necondiționat. Iubirea adevărată ar fi aceea în care nu am aștepta nimic în schimb.

SACRIFICIU SAU COMODITATE?

Mi se pare că începem să iubim atunci când ne străduim să-l înțelegem pe celălalt. Îmi plac foarte mult niște cuvinte ale Părintelui Justin: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebuie să-l înțelegi”. Mi se pare că atunci când reușim să aplicăm cuvintele acestea, practic, în viața reală, câștigăm dragostea.
Iubirea înseamnă acceptarea celuilalt exact așa cum este el, în momentul acesta, fără nicio schimbare atribuită. Putem să-l iubim așa cum este? Fără să ne gândim că ne-ar fi plăcut mai mult persoana lui dacă…?
Eu cred că este greu să iubim, pentru că suntem comozi. Pentru că iubirea presupune să te pui în situația celuilalt, să îți imaginezi, măcar puțin, cum ar fi să fii tu în locul lui. Și, apoi, îți dai seama că, poate, tu ai fi reacționat chiar și mai rău decât el, având crucea lui. Și e mai ușor și mai comod, să privim de pe margine și să judecăm.

EGOISMUL ȘI GRIJA PROPRIE

Cred că a devenit un reflex să fim egoiști, pentru că suntem copleșiți de griji. La orice pas, avem câte ceva de rezolvat. Și când deja avem noi înșine o situație grea, cum să mai avem timp și răbdare să îl înțelegem pe celălalt? Și ușor, judecata și ignoranța devin o comoditate. Grija ne fură, grija ne deconectează de la realitatea împărțită cu celălalt. Și se petrece pe nesimțite, nu îți dai seama cum te-ai concentrat doar pe tine, pe persoana ta, pe problema ta, pe necazul tău. Și ajungem să stăm toți în „pătrățica” noastră. Ne facem treaba noastră, datoria noastră, obiectiv – facem totul bine, dar subiectiv – uităm să iubim, uităm că Dumnezeu ne-a creat împreună.
Am mai observat sau am mai discutat cu persoane. Și, la fel ca toți ceilalți, am slăbiciuni. M-au deranjat unele lucruri, am fost ofensată pe moment, m-am simțit jignită, etc. Aceasta a fost prima reacție. Dar dacă studiam contextul în care s-au petrecut toate, dacă mă uitam la felul de a fi al acelei persoane, dacă vedeam ce lucruri o deranjează, începeam să înțeleg mai mult acea persoană, prindeam mai mult drag de ea, tocmai pentru că îi înțelegeam perspectiva.

CURAJUL DE A NE VEDEA NEPUTIȚELE

Undeva, toți avem o parte întunecată. Dar dacă avem curaj să ne uitam la partea aceea și să vedem că toți suntem oameni și toți avem neputințe, atunci totul devine mai ușor de acceptat. Și, la urma urmei, ce poate fi mai personal decât cineva care își varsă sufletul în fața ta? Chiar dacă o face într-un mod negativ, neplăcut? Chiar dacă se mânie pe tine… El atunci îți arată durerea lui, te poartă în întunericul lui. Atunci ar trebui să fim părtași în durerea fratelui, nu să sărim înapoi la el, chiar dacă s-a mâniat tocmai pe noi…
Nimeni nu este perfect. Asumarea faptului că niciodată nu vom găsi pe cineva perfect, ne va învăța să iubim. Nu cred că există două persoane care să poată rezona perfect, pe toate planurile, fie că este vorba de prietenie sau de relație de cuplu. Da, pot exista compatibilități. Dar acestea nu vor însemna nimic, atâta vreme cât nu există voința de a duce prietenia mai departe, atâta vreme cât nu există îngăduință față de neputințele celuilalt.

IUBIRE ȘI VOINȚĂ. IUBIREA SE ÎNVAȚĂ

Cred că trebuie să ne dăm silința să iubim. Pentru că, așa cum zice Sf. Paisie Aghioritul, lumea se va sfârși când nu va mai exista cărare/ potecă de la un om la altul… Eu, de aici înțeleg că lumea nu mai are rost, dacă nu mai există iubire. Dumnezeu este iubire, Dumnezeu ne-a creat din iubire. Iubirea este cea care a zidit totul, deci ea trebuie să fie dusă mai departe. Dacă iubirea dispare, nimic nu mai are sens.
Nimic nu este imposibil. Cred că iubirea este ceva ce ține de voință. E ceva care se învață, stând cu oamenii. Cu cât stai mai mult cu oamenii, cu atât mai mult îți exersezi iubirea și răbdarea. Și te descoperi pe tine prin celălalt.
Se limpezesc apele, vezi mizeria și nu-ți place. Pentru că m-am observat de multe ori: judecam pe cineva pentru ceva, iar apoi, la scurt timp, observam cum cădeam și eu în același păcat pentru care judecasem. Și cred că atunci când mă văd pe mine, când observ câtă neputință este în mine, atunci devine mai ușor să accept neputința în celălalt. Aproapele devine oglindă a reacțiilor noastre. Poate că este doar un test, pentru a ne da seama câtă bunătate am putea avea, și, de fapt, nu avem. Poate că nu putem să îl iubim pe aproapele, pentru că ne este greu să acceptăm, să vedem câtă neputință este în noi. Deci, totul pornește de la lucrul cu noi înșine.
Implicit, iubirea devine un act asumat, trebuie doar să vrei să îți iubești fratele, acceptându-te mai întâi pe tine, cu toate ale tale…

„IUBIREA E CEL MAI MARE DAR PE CARE ÎL POȚI FACE CUIVA”

Cred că e mai bine să ne dăm silința să iubim, chiar dacă avem impresia că ceilalți nu ne iau în seamă eforturile. Cred că, sau mai bine zis, sper că, deși încă nu mi s-a demonstrat niciodată, oamenii se schimbă dacă îi iubești. Iubirea e cel mai mare dar pe care îl poți face cuiva. Cred că ne putem schimba unii pe ceilalți prin iubire. Iubirea topește, treptat, răutatea, egoismul. Trebuie să începem să ne acceptăm și să ne schimbăm întâi pe noi, ca să îi putem iubi pe ceilalți.
Tot ce am scris mai sus sunt gânduri adunate de mine din diferite experiențe personale, care treptat mi s-au transformat în învățături de viață. Le-am scris ca pentru mine și pentru că vreau să învăț să Îl iubesc pe Dumnezeu…

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 84)