CE A RĂSTIGNIT HRISTOS PE CRUCE? SF. GRIGORIE PALAMA

Prin această nevoinţă a gândului se iscă o fierbinţeală în inima noastră, care alungă relele cugetări ca pe nişte muşte, insuflând pace duhovnicească şi mângâiere în suflet.

Ce este taina Crucii despre care vorbesc Părinții? Sf. Grigorie Palama ne tâlcuiește printr-o teologie dumnezeiască,semnificația crucii în viața noastră duhovnicească și cum ne mântuim prin Cruce? CE A RĂSTIGNIT HRISTOS PE CRUCE? SF. GRIGORIE PALAMA

Hristos a răstignit păcatul

Dar tocmai aceasta este crucea lui Hristos: lepădarea păcatului. De aceea şi unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu, întrebat fiind de către cineva dintre cei necredincioşi dacă crede în Cel răstignit, a răspuns: „Da! În Cel ce a răstignit păcatul”. Prieteni ai lui Dumnezeu se află mulţi, şi înainte de Lege, şi după darea Legii, când Crucea nu se arătase încă, iar despre aceştia Dumnezeu Însuşi a dat mărturie.

Taina Crucii

Căci sunt două taine şi pe acestea ni le arată învăluit marele Pavel şi Părinţii noştri. Căci cel dintâi nu spune doar că „lumea pentru mine s-a răstignit”, dar adaugă: „şi eu m-am răstignit pentru lume”. Iar Sfinţii Părinţi ne poruncesc să nu ne grăbim să ne înălţăm pe cruce înaintea Crucii, întrucât sunt într-adevăr două înţelesuri şi taine deosebite ale Crucii.

Pavel ne arată că lumea şi păcatul sunt răstignite pentru noi când fugim de ele. Iar cea de-a doua taină a Crucii ne arată că suntem răstigniţi pentru lume şi pen­tru patimile ei, când acestea fug de noi. Şi este cu neputinţă ca ele să fugă întru totul, sau să nu mai lucreze în noi, dacă noi nu ne naştem întru vederea duhovnicească a lui Dumnezeu.

Contemplația și vedera lui Dumnezeu

Pentru că, atunci când noi înaintăm şi ajungem prin lucrare la vederea duhovnicească, şi înfrumuseţăm şi înnoim pe omul nostru cel dinlăuntru, căutând cu osârdie comoara cea dumnezeiască ascunsă în noi şi privind cu multă luare aminte la împărăţia lui Dumnezeu cea dinlăuntrul nostru, atunci noi suntem răstigniţi pentru lume şi pentru patimi.

Prin această nevoinţă a gândului se iscă o fierbinţeală în inima noastră, care alungă relele cugetări ca pe nişte muşte, insuflând pace duhovnicească şi mângâiere în suflet. Și aducând sfinţire în trup, după cuvântul aceluia care spune: „Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc” [Psalmi 38:4]. Şi aceasta este ceea ce unul dintre Părinţii noştri purtători de Dumnezeu ne-a învăţat grăind: „Osteneşte-te cu toată osârdia, ca să se facă în tine lucrarea lui Dumnezeu, şi să biruieşti patimile cele din afară” [vezi Apoftegmele lui Nichifor, 3]. Pe deasupra, şi marele Pavel ne-a îndemnat pe noi: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului” [Galateni 5:16].

Întrucât este cu neputinţă ca patimile cele rele şi lumea păcatului să fugă de la noi întru totul şi să nu mai lucreze măcar în mintea noastră, dacă n-am ajuns la vederea duhovnicească a lui Dumnezeu, de aceea şi această vedere duhovnicească este taină a Crucii, care-i răstigneşte pentru lume pe cei ce s-au făcut vrednici de ea.

Ce este fața lui Dumnezeu care nu se poate vedea?

Faţa lui Dumnezeu cea văzută este lucrarea harului dumnezeiesc ce se descoperă celor vrednici. Iar faţa lui Dumnezeu cea niciodată văzută este ceea ce se numeşte firea dumnezeiască, aflată mai presus de toată înfăţişarea şi vederea. Căci nimeni n-a răzbit până la cele mai din adânc ale lui Dumnezeu, după cum este scris [Ieremia 23, 18]. Și nimeni n-a văzut, nici nu poate să vadă firea lui Dumnezeu [I Timotei 6:16]. Astfel, vederea duhovnicească a lui Dumnezeu şi taina cea dumnezeiască a Crucii nu numai că izgonesc din suflet patimile cele rele şi demonii care le insuflă, dar şi învăţăturilor greşite, ca şi celor ce le susţin, le arată vinovăţia…

Cum ne luăm crucea?

Iar a urma lui Hristos înseamnă a trăi potrivit Evanghe­liei Sale, dând pildă de toată virtutea şi cucernicia. Cât despre îndemnul de a-L urma şi de a se lepăda de sine, ridicând crucea, acesta înseamnă a nu se cruţa de moartea întru batjocură, pentru virtute şi pentru adevărul învăţăturilor celor dumnezeieşti. Chiar dacă este măreţ şi mai presus de fire a se lepăda cineva de sine şi a se da dispreţului şi morţii, nu este totuşi de necrezut: căci [nici] împăraţii pământului n-ar îngădui vreodată să fie urmaţi la război de oameni ce n-ar fi gata să moară pentru ei.

Ce este atunci de mirare în faptul că împăratul cerurilor, venind să locuiască pe pământ după cum făgăduise, pentru a da piept cu obştescul vrăjmaş al neamului omenesc, îşi caută însoţitori potriviţi pentru aceasta? Dar împăraţii pământului nu-i pot învia pe cei ce şi-au primejduit viaţa pentru ei. Căci ce ar putea oare să mai primească un mort de la aceştia? Ba mai mult, chiar şi împăraţii, dacă au murit pentru un ţel cucernic, îşi pun nădejdea în Domnul. Astfel, Domnul îi răsplăteşte cu viaţă veşnică pe cei ce se primejduiesc ca să-L urmeze.

(Extras din Omilii, Sf. Grigorie Palama, vol I)