DAN RADOVICI: JUDECAREA APROAPELUI

Cum se face de lipim atât de ușor etichete pe fruntea aproapelui? Aha, ăsta nu mai e bun, deloc! Chiar dacă aproapele acesta poate fi chiar tatăl, sora, fratele, prietenul sau camaradul, ne îndreptățim motivând - Uite ce a fost în stare să-mi facă!

Dan Radovici: Judecare aproapelui

Asa cum am spus, mă voi încumeta să argumentez această disfuncționalitate a generației noastre pe care eu, cel nevrednic și neavizat, o consider a fi unul din motivele dezbinării. Este, fără îndoială,vorba de o gravă boală sufletească care, adesea, ne lasă fără discernământ! Nu doar că obișnuim să ne judecăm necruțător aproapele ci, de multe ori, îl și azvârlim peste bord!
Să nu uităm că există acolo, la Psaltire, o avertizare, o alarmă, care ne spune că „Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă! (Psalm 18:3). Sau: „Cel ce a zidit ochiul, oare, nu vede? Cel ce a sădit urechea, oare, nu aude? (Psalm 93:9).
Atunci când spunem „Tatăl nostru”, pluralul iese în evidență! Deci, ne rugăm Lui în calitate de frați, care, după modelul Tatălui, ar trebui ca și noi să le iertăm greșiților noștri…

Rănirea aproapelui

Eu nu mi-am propus să abordez acest subiect în calitate de teolog sau, să emit cine știe ce pretenții savante în cântărirea acestui subiect. Departe de mine asemenea gând! Îl abordez din calitatea mea de purtător al unor răni dureroase, ce sunt încă necicatrizate.
Cum se face de lipim atât de ușor etichete pe fruntea aproapelui? Aha, ăsta nu mai e bun, deloc! Chiar dacă aproapele acesta poate fi chiar tatăl, sora, fratele, prietenul sau camaradul, ne îndreptățim motivând – Uite ce a fost în stare să-mi facă! Și sentința se detonează iute, precum percutorul unui cartuș. Și uite așa, rapid, ajungem să ne trecem în portofoliu o sumă de relații ce capătă, în timp, forma unui cimitir, oarecum personal, spre administrare. Cine poartă responsabilitatea atâtor suflete îmbrâncite?
Am convingerea că, totuși, undeva în subconștient, omul simte și nu se îndoiește de bunătatea, de răbdarea și de generozitatea lui Dumnezeu!

Satisfacția îndreptățirii de sine

Poarta prin care Domnul Hristos a ieșit din această lume știm că a fost Crucea. Spunea părintele Arsenie Papacioc că purtarea crucii asta înseamnă: Să duci ceea ce nu-ți convine! Care ar fi poziția de umilință pe care s-ar cuveni să o adoptăm? Este un exercițiu al răbdării! Jertfa lui Dumnezeu este Duhul umilit, inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!(Ps. 50:18). Vrăjmașul se străduiește maxim să ne fure smerenia, fiindcă astfel ne părăsește Harul și rămânem înghețați în… îndreptățirea de sine, în care am sperat să obținem satisfacție. Dacă vom osândi pe cineva, atunci lacrimile pocăinței se vor usca iar acel suflet va cădea în nesimțire, în nepurtare de grijă.
Cât de limpede mi se arată paiul din ochiul aproapelui, încât bârna din ochiul meu nu o mai simt deloc!

Pilda lui Jean Valjean

Aș aminti aici, pe scurt, acea poveste interesanta a lui Jean Valjean, personaj celebru din romanul Mizerabilii, de Victor Hugo. Acesta, Jean Valjean, tocmai ce ieșise din pușcărie și, flămând fiind și înfrigurat, își căuta un loc unde să se adăpostească. Bătând la mai multe uși, nimeni nu i-a deschis. Însă un preot, văzându-l în ce hal arată, l-a primit la el. Acesta, plin de bunătate, l-a ospătat, l-a îmbăiat, i-a schimbat hainele ponosite cu altele curate și i-a oferit o cameră încălzită și un pat bun, spre odihnă.

Eroul nostru, sculându-se dis de dimineață, l-a atacat cu furie pe abate și i-a furat un sac de argintărie și a fugit.
La scurtă vreme însă, pe când se preocupa să vândă argintăria, a fost oprit de o patrulă a poliției care i-a cerut socoteală – de unde are argintăria? El a recunoscut că aceasta ar aparține abatelui. Fiind condus la adresa abatelui, acesta a ieșit și, cu urme vizibile ale bătăii încasate, a zâmbit, și a replicat că el îi dăruise, acestuia, argintăria și că ar mai fi găsit și alte două sfeșnice pe care dorește să i le încredințeze! Poliția, după o asemenea stranie mărturie, l-a eliberat pe agresor. Acesta a rămas, definitiv, șocat! Acest gest, prin naturalețea lui, a reușit dezamorsarea oricărei alte stări de răutate și l-a întors, cu recunoștință, către bunătate!

Un exercițiu de voință

Mi-aș dori ca și noi, ca generație, să încercăm să punem în practică mai des acel exercițiu al voinței care, printr-o simplă răsturnare a clepsidrei, să nu mai alegem atât de ușor și de iute a înfige săgeata în inima aproapelui, după modelul torționarilor. Ci, cred că ne putem ruga să fim ceva mai calmi. Căci, nu, parcă acesta ar fi firescul?
Cineva era foarte curios să știe, cum arată iadul și cum arată Raiul? A venit, într-un târziu, un înger dispus să îi satisfacă curiozitatea. Întâi l-a condus pe cel curios în iad. Acolo, zăceau niște umbre de oameni. Aceștia aveau în fața lor un ciubăr cu mâncare, însă aveau legate de mâini niște linguri lungi. Lungimea lingurilor nu le permitea îndoirea brațului ca să le poată duce la gură. Și de aceea agonizau și se văitau în chinuri !
Condus, mai departe, în Rai, acolo, oamenii aveau în față tot un ciubăr cu mâncare, precum și acele linguri lungi legate de mâini, însă ei se hrăneau unii pe alții și erau, în schimb, foarte veseli și mulțumiți!
Egoismul este pricina multor paralizii sufletești!

Ne-judecarea aproapelui

Să fim mândri, fraților, că Dumnezeu a binevoit ca noi să ne naștem într-o asemenea Țară, cu o asemenea istorie. Oameni a căror vitejie a rămas, după cum frumos spunea un mare și vrednic vizionar român, ca niște chipuri luminate de soarele asfințitului pe înălțimile munților iar, peste gloatele cele multe și lașe se va așterne întunericul uitării.
Închei cu o sintagmă foarte apreciată :
Acolo unde e credință, acolo e binecuvântare! Acolo unde e binecuvântare, acolo e pace!
Acolo unde e pace, acolo e dragoste! Acolo unde e dragoste, acolo este Dumnezeu! Și, Acolo unde este Dumnezeu – Nimic nu lipsește!

Cu prietenie, Dan Radovici