ISIHASMUL ÎN ORTODOXIA ROMÂNEASCĂ. De Monahia Dometiana

„Cine au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii,/ Mânca-i-ar casa pustia/ Și neamul nemernicia!” (M. Eminescu, Doina)

Românul și universul

Românul se raportează la univers altfel decât occidentalul. Nu întâmplător, Constantin Brâncuși și-a intitulat una din sculpturile sale Cumințenia Pământului. A treia introducere la Devenirea întru ființă a lui Constantin Noica e intitulată tot Cumințenia Pământului. Dar, să dăm cuvântul filosofului: „Într-adevăr, nu se știe dacă la un moment dat nu va veni în inspecție pe Pământ, vreun intendent cosmic, însărcinat cu supravegherea părții acesteia mai secundare a galaxiei noastre, care să ne-ntrebe: «Sunteți cuminți? Este cuminte Pământul? Sau să trimitem din Cosmos o cometă ca să măturăm viața de pe el?».

Ne putem închipui că în clipa acea unii oameni politici de pe Terra se vor grăbi să se ascundă, câțiva mari fizicieni vor lăsa capul în jos și, în lipsa cuiva care să spună deschis dacă Pământul este cuminte ori nu, s-ar putea ivi un copil, ca în basmul lui Andersen care să răspundă: «Dar suntem cuminți. Iată Cumințenia Pământului». Atunci intendentul cosmic s-ar uita la ea și ar fi sorți ca pământenii să scape cu viață, în măsura în care acela ar înțelege cât de cât, ce vrea să exprime sculptura”[1].

Tradiția isihastă românească

Tocmai că am fost un popor harnic, cuminte și răbdător ne-au surghiunit alții „prin Siberii de gheață”. În cumințenia aceasta a neamului nostru stă isihasmul Ortodoxiei române. Sergiu Ciocârlean minunat spunea că redescoperim isihasmul în asumarea jertfei ciobanului moldovean din Miorița, ori în dorul de frumusețe al Meșterului Manole, alt Emanuel („Cu noi este Dumnezeu”).

Toate aceste lucruri au fost asumate și au fuzionat într-un mod atât de viu și original, pe o bază și aceasta este o „tradiție isihastă românească”, fenomen unic dezvoltat de la originile creștinismului și care continuă până în zilele noastre. Termenul grecesc „hésychia”, de la care este derivat cuvântul „isihasm”, desemnează o stare de calm, de pace, de liniștire, care exclude orice formă de agitație. În contextul spiritualității ortodoxe cuvântul isihasm desemnează astăzi cel puțin două fenomene distincte.

Primul privește acea spiritualitate distinctă care corespunde cu originile monahismului răsăritean, definită ca orientare contemplativă, care pune desăvârșirea omului în unirea cu Dumnezeu prin intermediul rugăciunii neîncetate. Al doilea fenomen este legat de metoda de rugăciune, bazată pe invocarea neîncetată a numelui lui Iisus.

Primele vetre isihaste românești

Primul care a sistematizat date privitoare la tradiția isihastă românească a fost Părintele Ioanichie Bălan în Vetre de sihăstrie românească, (București, 1982). Cuvântul sihăstrie derivă de la termenul grecesc „hésy chastérion” și indică locul unde trăiesc isihaștii, în românește sihaștrii. În cele cinci regiuni care acoperă granițele actuale ale României, au fost numeroase sihăstriile (vetrele), adică în Dobrogea (Dacia Pontica), Moldova, Țara Românească (Ungrovlahia), Banat și Transilvania, fenomen unic cu lumea creștină. Vestirea Evangheliei va determina o aprofundare și o interiorizare remarcabilă ale sufletului românesc și se vor dezvolta caracteristicile favorabile împlinirii idealului isihiei, precum: „mila, iertarea, lăsarea în voia lui Dumnezeu, cântecul, bucuria inimii, viața în sânul naturii”.

Toate acestea au îngăduit poporului român să trăiască în Carpați „ca într-o mare catedrală, ca într-o minunată sihăstrie naturală”[2].

ISIHASMUL ROMÂNESC ÎNAINTE DE SF. PAISIE

A existat, fără îndoială, „o cruciadă isihastă”, prin Sf. Grigore Palama, apărător teologic al isihasmului și prin Sf. Grigore Sinaitul a cărui experiență practică, dobândită, în Sf. Munte se va extinde prin ucenicii săi în Serbia și în Țara Românească, până în Rusia.

La școala isihastă a Sf. Grigorie s-a format și Sf. Nicodim de la Tismana, care se afla pe atunci în Mănăstirea sârbească Hilandar și care s-a stabilit înainte de 1370 în Țara Românească, întemeind Mănăstirile Vodița și Tismana, dar și altele în Moldova prin ucenici de-ai săi.

Între sec. XV-XVII în țări precum Rusia, unde viața monahală era într-un declin progresiv, în Țările Române se copiau și se răspândeau manuscrise patristice, dar apărea și o literatură isihastă scrisă, nu numai de călugări, dar și de laici precum Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie.

Fostul patriarh al Constantinopolului Nifon, cunoscut isihast, a fost părintele duhovnicesc al Sf. Neagoe, el însuși un monarh isihast. În mănăstirile din Moldova existau biblioteci importante, iar călugării erau cultivați. Țara Românească însă a cunoscut la sfârșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea o înfloritoare epocă culturală, sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu și a Mitropolitului Antim Ivireanul. În acest sec. XVIII, asistăm la o migrație a călugărilor ruși în Țările Române. Printre aceștia doi vor marca viața monahală: Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicikovski, ambii de origine ucraineană.

STAREȚUL VASILE DE LA POIANA MĂRULUI

Considerat primul maestru și autor isihast din Orientul ortodox din vremurile moderne, starețul Vasile a fost duhovnicul Sf. Paisie și cel care l-a călugărit în 1750 în Sf. Munte. La începutul sec. al XVIII-lea s-a stabilit la Schitul Dălhăuți, unde a fost egumen vreme de 20 de ani, iar apoi la Schitul Poiana Mărului, pe care l-a ctitorit el însuși cu ajutorul voievodului Constantin Mavrocordat.

Viața schiturilor organizate de către Sf. Vasile (în total 11 în zona Buzăului) era după principiile vieții isihaste și regulile Sf. Vasile cel Mare și ale Muntelui Athos. Sf. Vasile de la Poiana Mărului a rămas cunoscut prin câteva scrieri originale, îndeosebi prin Introducerile sale la unii autori isihaști ca Grigorie Sinaitul, Isihie Sinaitul și Nil Sorski. Cea mai mare parte a operei Sf. Vasile a fost publicată în limba slavonă în viața și opera starețului moldovean Paisie Velicikovkhi, editată la Mănăstirea Optina în 1847. Filocalia românească redă doar Cuvântul înainte la Sf. Grigorie Sinaitul (VIII, pp. 588-603).

În vremea starețului Vasile, rugăciunea lui Iisus era puțin practicată, nu doar în Țările Române, ci și la Athos. Ea avea chiar adversari. Sf. Vasile de la Poiana Mărului dădea întâietate absolută rugăciunii lui Iisus față de psalmodiere.

În Cuvânt înainte la cartea fericitului Isihie, Sf. Vasile spune: „Se cade așadar, părinți sfinți și frați, să ne supunem învățăturii atâtor Sfinți Părinți care învață despre sfințita lucrare a minții, iar să nu batem pe loc în cerc calea cântării îndelungate asemenea măgarului care învârte o piatră de moară pentru că nu vrem să umblăm pe calea cea dreaptă și directă a preabunei liniștiri (isihii) și rugăciuni a minții. O astfel de râvnă aveau sfinții pentru această sfințită lucrare, fiindcă ei ne poruncesc să ne rugăm pentru cei ce nu cunosc această lumină mentală a inimii care strălucește în numele lui Hristos Dumnezeul nostru”[3].

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Cercetat fiind de patriarhii Alexandriei a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet. A trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767.

PAISIE DE LA NEAMȚ

Există convingerea că atunci când lipsesc îndrumătorii duhovnicești trebuie să învățăm zi și noapte din Scripturile dumnezeiești și din cele ale Părinților. Tocmai de aceea Sf. Paisie și-a făcut din studiul textelor ascetice, traducerea sau corectarea lor, preocuparea principală a vieții și când se afla cu obștea româno-rusă la Schitul Sf. Ilie din Sf. Munte și mai târziu la Mănăstirea Neamț. Opera călugărilor Sfântului Paisie din Sf. Munte anunța apariția în 1782 la Veneția a Filocaliei sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși, publicată de către Sf. Nicodim Aghioritul, împreună cu Mitropolitul Macarie al Corintului.

În 1673, după 17 ani de viață la Athos, Sf. Paisie se strămută la Mănăstirea Dragomirna unde viața monahală era organizată după un regulament propriu, inspirat din Regulile Sfinților Vasile cel Mare, Teodor Studitul și Nil Sorski. Mai presus de orice se punea accentul pe sărăcia personală și ascultarea necondiționată de stareț. Niciun călugăr nu trebuia să posede ceva personal, totul aparținea obștii. La Mănăstirea Dragomirna, Paisie a organizat o adevărată școală de călugări care, printre altele, traduceau în limba română texte patristice. Călugărul Rafail a alcătuit în 1767 o culegere centrată pe rugăciunea lui Iisus, Filocalia românească, prima de acest fel într-o limbă vorbită.

Apogeul „școlii filologice” a lui Paisie a fost atins la Mănăstirea Neamț. Se spune că la sfârșitul sec. al XIX-lea biblioteca Mănăstirii Neamț număra aproape 300 de opere patristice în manuscris provenite de la Școala lui Paisie. Bazele scripturistice și patristice ale rugăciunii lui Iisus sunt însă expuse de Sf. Paisie în cele Șase capitole asupra rugăciunii inimii.

Potrivit starețului rugăciunea inimii este „artă duhovnicească” și pretinde „adevărata ascultare” din care izvorăște „adevărata smerenie”. Puțini știu poate că cele Șase capitole asupra rugăciunii inimii au fost scrise împotriva celor care blamau rugăciunea lui Iisus. Totuși Sf. Paisie aduce ca martori ai acestei lucrări folositoare peste 30 de Sf. Părinți. Unul dintre ei este acel întru sfinți Părintele nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, cu acel minunat Cuvânt la Intrarea în Biserică a Preasfintei noastre Stăpâne Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria. „El zice că Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, petrecând în Sfânta Sfintelor și înțelegând cu desăvârșire din Sfânta Scriptură, care se citește în fiecare sâmbătă, despre pierzarea neamului omenesc prin neascultare și umplându-se de cea mai mare milă, a luat asupra sa rugăciunea minții către Dumnezeu pentru o cât mai grabnică iertare și mântuire a neamului omenesc”[4].

PAISIANISMUL – VÂRF AL SPIRITUALITĂȚII ROMÂNEȘTI

Iorga, se pare că a fost unul din cei care au folosit termenul „paisianism”. Câteva din lucrările paisianismului ar fi: renașterea spiritului isihast, organizarea vieții monahale cenobitice, traducerea literaturii filocalice. Printre reprezentanții paisianismului, în Moldova a fost Sf. Iosif de la Văratic, care a trăit ca sihastru lângă Schitul Sihla și care-l avea duhovnic pe Sf. Paisie.

Sf. Iosif ne-a lăsat un Tipic al rugăciunii inimii, publicat în Filocalia VIII, p. 571. În mai multe mănăstiri și schituri din Moldova a existat o puternică influență paisiană, precum la Agapia, Văratic, Hangu, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău.

În Țara Românească, Sf. Gheorghe de la Cernica și ucenicii săi se numeau „paisieni” și le cerea acestora să respecte regulile obștii lui Paisie „fiindcă pravila acestui sfânt bărbat este întemeiată pe șapte stâlpi neclintiți și întăriți pe cele șapte Laude ale Maicii noastre Biserici”. În acest duh al Starețului Gheorghe s-a format Sfântul Calinic, viețuitor și stareț la Cernica timp de 42 de ani (1808-1850). La rugăciunea continuă a inimii va fi ajuns și Moș Gheorghe Lazăr († 1916) care a plecat pelerin pentru a-și plăti mai întâi datoria față de Dumnezeu și apoi pe cea pământească.

Cultura isihastă românească

Vor mai fi fost isihaști mulți monahi și mari duhovnici până când în perioada interbelică și intelectualii au ajuns să descopere spiritualitatea isihastă. Nichifor Crainic, poet, filosof și profesor de teologie a ținut primul curs de ascetică și mistică ortodoxă la Facultatea de Teologie din București.

Poporul român Îl simte aproape și trăiește cu Dumnezeu o comuniune autentică. De aceasta, avea să-și dea seama ca student la Facultatea de Teologie din Cernăuți și apoi ca tânăr profesor la Academia Andreiană din Sibiu, Părintele Dumitru Stăniloae. De aceea, dincolo de o știință teologică rigidă, Părintele Stăniloae are meritul, printre altele de a fi tradus Filocalia românească în 12 volume (vol. I-IV în 1947-1948, iar vol. V-VII în 1976-1992), unică prin comentariile sale, cuprinzând și scrieri ascetice pe care Filocalia grecească nu le are.

Mișcarea Rugul Aprins

A urmat Mișcarea „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim despre care am vorbit pe scurt în numerele anterioare ale revistei noastre. Niciun comunism niciodată nu a putut opri vreo mișcare isihastă. Oare în Dimensiunea românească a existenței nu e integrat pe veci și isihasmul?

În 10 ianuarie 1943, Mircea Vulcănescu, filosoful martir care a stat sub vremi, om fără vină și fără prihană, ținea la Ateneul Român conferința Dimensiunea românească a existenței, o explorare în adâncime a sufletului românesc. „Dacă adâncești ce stă sub această lume de întâmplări, mergând până la rădăcină adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă pentru român, cercetând prilejul, rostul și soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dau desigur peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filosoficește, plină de surprize. Dumnezeul românului nu este o ființă abstractă, o esență imaterială a lumii, o putere impersonală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o ființă, o ființă reală, particulară, un ins (…). Dacă rugăciunea-l face mai presus de ființă, tot ea îi dă îndată față lucrătoare, spre care te îndrepți”[5]. „După Eminescu, «veșnica minune», Mircea Vulcănescu a fost personalitatea creatoare cea mai aproape de sacrul creștin și de sublimul românesc”[6]. Din dor românesc de ființă care devine, se desăvârșește în suferința temnițelor comuniste, scria Virgil Maxim Invocație (ISIHAS): „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dulce-i chemarea Sfânt Numelui Tău!…/

Cântec de dragoste/ în inimă picurându-i lacrima bucuriei/ din ochii pururi uzi/ în ritmul învățător al melodiei/ pe care mereu ai dorit să-l auzi…/ Vârtos Rod-de-viță așteptat să se coacă/ o vară întreagă sub razele caldului soare/ din Potir, sufletul meu gustându-l/ să înțeleagă că-n veac, în Credință, nu moare!”[7].

[1] Constantin Noica, Trei Introduceri la Devenirea întru ființă, București, Ed. Univers,1984, p.142.

[2] cf. Vetre de sihăstrie românească, Ioanichie Bălan, București, p. 9.

[3] Vasile de la Poiana Mărului, Introducere în rugăciunea lui Iisus și isihasm, Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 141.

[4] Sf. Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești, Ed. Doxologia, Iași, 2010, vol. 2, p. 179.

[5] Mircea Vulcănescu, Opere I, Dimensiunea românească a existenței, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2005, pp. 999-1000.

[6] Paul Alexandru Georgescu, Trepte spre miracol: Mircea Vulcănescu, în Cartea întrupărilor, București, Ed. Paideia, 1999, pp. 101-103.

[7] Poeți după gratii, Mănăstirea Sf. Arh. Mihail și Gavriil, Petru-Vodă, 2010, p. 132.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 55)