CUM A FOST MARTIRIZAT MIRCEA VULCĂNESCU ÎN TEMNIȚA AIUDULUI

mircea-vulcanescu

NEAGRA – CELULA 16

„Pentru un creştin, nu este mai mare cinste care să i se poată face decât de a fi pus să plătească pentru semenul său[1].

La sfârşitul anului 1950, la Jilava are ocazia să pună în practică, mai vizibil decât oriunde, morala creştină, pe care o propovăduise de la catedră şi în scrisul său. Ţine o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari prin care menţine moralul deţinuţilor politici, motiv pentru care cunoaşte calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră:

„Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nicio lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. O veşnicie de tenebre! Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească.

ÎȘI DĂ TRUPUL SĂU PENTRU CEILALȚI DEȚINUȚI

Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult, şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau: «În condiţiile acestea, spune Vulcănescu în forma cea mai simplă şi cea mai prietenească, rugându-i să accepte propunerea lui, nu există nicio scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există.

Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele, şi, în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog, pe Dumnezeu, să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…».

Era, acolo, o atmosferă mioritică, de seninătate şi împăcare cu moartea, şi de acceptare a unui destin creştinesc. Partenerii lui Vulcănescu au fost cutremuraţi de această propunere şi de slăbirea rezistenţii sale. Au refuzat categoric şi au trecut la acţiune, la înviorarea lui şi la angajarea lui din nou în cursa de alergătură, pentru a-i reveni tăria fizică. I-au reamintit de păcatul sinuciderii şi de virtutea speranţei. Această ocazie i-a oferit lui Mircea Vulcănescu prilejul de a desfăşura câteva gânduri în legătură cu viaţa şi moartea şi destinul omului, ceea ce l-a făcut să se sustragă de la preocupările cărora li se lăsase pentru o clipă pradă. Prietenii lui nu i-au aprobat sinuciderea, iar Vulcănescu a socotit această floare rară a prieteniei, ca cea mai minunată podoabă a vieţii creştine”[2].

Sacrificii pentru fraţii săi de suferinţă

În încleştarea şi suferinţele închisorii, unitatea, curajul şi sacrificiul acestor tineri, purtători ai unui adevărat tezaur spiritual, sunt pentru Vulcănescu un nesecat izvor de prefaceri interioare. El însuşi era dăruit cu o blândeţe care învăluia şi hrănea inima aproapelui printr-o dragoste discretă, într-o îmbrăţişare răstignită.

Iată una din faptele umile ale lui Vulcănescu care certifică adevărul cugetărilor lui, formulate în libertate, la o conferinţă din anul 1940: „Aproapele e semenul nostru care suferă şi în care ne regăsim un tovarăş de suferinţă. De el nu ne leagă un act, un sentiment imaginar şi filantropic, de condescendenţă, ci mai mult sentimentul că nu putem fi fericiţi noi înşine, când alţii suferă alături de noi[3].

OFERĂ CIORAPII SĂI DE LÂNĂ UNUI FRATE BOLNAV

„Se afla printre deţinuţi un om, pe nume Frăţescu. Avea mâinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de câte ori era scos la muncă sau numai la alergarea besmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa iar durerile intrau în carnea lui ca făcute de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi. Şi nimeni nu avea să îi dea. Mircea avea nişte ciorapi de lână. S-a hotărât să-i tricoteze din lâna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămânea decât să înveţe. Nu avea decât o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! E ca şi cum ai vrea să înveţi cuvintele dintr-o limbă străină citindu-le pe de-a-ndoaselea.

Aşa a făcut. A citit de la dreapta la stânga, pentru ca învăţându-le, să poată scrie cuvintele corect, de la stânga la dreapta. Din ce şi-a confecţionat andrelele, sau poate o croşetă? – nu ştiu – poate din aşchii scoase din saltea? Din pervazul unei ferestre? Din căpătâie de sârmă de aflarea cărora ar fi suferit pedepse cumplite? Tricotatul s-a făcut pe ascuns. A durat probabil mult. Nu ştiu cât. Dar astăzi ştim, mărturisit de Frăţescu că de Sfântul Nicolae, Mircea i-a dăruit o pereche de mănuşi tricotate de el în închisoare”[4].

Și-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor

Ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupă de aspectele morale ale convieţuirii în temniţă şi compune pentru deţinuţi un fel de cod de comportare moral-creştină. De altfel, acest cod n-a fost pentru el un simplu exerciţiu mental, căci Vulcănescu l-a trăit cu toată fiinţa lui. În viziunea lui, deţinuţii politici din România, şi cu ei ţara – o imensă închisoare – şi-au ascuns în Dumnezeu conştiinţa misiunii lor.

Mircea Vulcănescu va repeta mereu că nu există mântuire prin cultură şi nici prin politică, ci doar mântuirea prin rugăciune, prin harul lui Hristos şi prin suferinţa jertfei: „Experienţa de temniţă l-a îmbogăţit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu ştiu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. El mi-a atras atenţia asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: «Bucură-te baie care speli conştiinţa» (icosul al XI-lea) şi în alt loc: «Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată». Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune şi prin Sfintele Taine. Prin golirea minţii de cuvintele, gândurile şi imaginile necurate şi umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos şi al Maicii Domnului”[5].

DE CE CRIMINAL DE RĂZBOI?

Transferat la Aiud, are de înfruntat frigul, foamea, bătăile şi izolările la zarcă şi mai dureros decât toate, „arderea de tot” în cuptorul umilinţelor: „Într-o zi după-masă, între cei cu pachete a fost şi Mircea Vulcănescu. Deţinuţii trebuiau descuiaţi să meargă să-şi ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul: «Care Vulcănescu?». Răspunsul: «Criminalul!». După ce şi-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet şi-mi spuse: «Ai auzit cum m-a strigat? Criminalul». Omul de o blândeţe deosebită şi de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentinţă: «criminal de război». În ce situaţie ingrată ne găseam amândoi şi mai toţi deţinuţii politici de la Aiud şi din alte locuri din ţară! (…)”[6].

ŢINTUIT PE CRUCEA BOLII, CĂTRE VEŞNICIA MUCENICIEI

„A trăi creştineşte este cu neputinţă: creştineşte se poate numai muri”[7].

Treptat boala de plămâni devine tot mai agresivă, măcinându-i trupul zdrobit de atâtea suferinţe. Într-o notă a Penitenciarului Principal Aiud adresată Direcţiunii Generale a Penitenciarelor – Serviciul îndrumărilor – Bucureşti apar următoarele însemnări medicale: „Tensiunea 17 1/2 – 10, slăbire progresivă – a pierdut 40 de kg, stare de debilitate extremă, tremurături ale degetelor, exoftalmie, tahicardie – puls 90 în repaos. Necesită examen metabolism bazal, regim adecvat”. Răspunsul la sesizarea făcută nu este altceva decât o condamnare indirectă la moarte: „Consultat şi găsit sănătos în ciuda constatărilor medicale”.

Dar voinţa de a şti tot ce se petrece cu el, este atât de mare încât face eforturi supraomeneşti să nu doarmă, pentru că auzise că cei cu cavernă la plămânul stâng mor în timpul somnului: „Ajunsese ca o fantasmă şi-l obseda gândul morţii. Nu al unei morţi care va veni cândva, ci al unei morţi iminente, legate de culcatul în pat, motiv pentru care stătea nopţi întregi cu capul pe mâinile prinse de speteaza de fier a patului şi dormea aşa”[8]. Rezistenţa fizică îi slăbeşte din ce în ce mai mult: „Traversând culoarul etajului doi, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scândurile. Aplecat, îngenunchiat pe duşumea, doar ochii şi fruntea, care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş”[9].

„SĂ NU NE RĂZBUNAȚI!”

Suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC, cu o îngrijire medicală care se reducea la câteva aspirine pe zi, în ultima fază a bolii este internat la infirmieria penitenciarului Aiud. Spirit empatic, trăitor adânc al învăţăturii creştine, Mircea Vulcănescu îşi priveşte moartea cu seninătate, dar nu se poate detaşa cu indiferenţă de durerea aproapelui: „Sunt la capătul puterilor. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Însă mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc”[10]. La 28 octombrie 1952, pe când avea 48 de ani, Mircea Vulcănescu îşi începe călătoria fără întoarcere către Hristos, lăsând un testament simplu, care oglindeşte întreaga-i concepţie creştină: „Să nu ne răzbunaţi!” şi o ultimă dorinţă: „Aş îndrăzni să fac un apel către cei care ştiu să se roage: rugaţi-vă. Nu pentru voi, ci pentru cei care au plecat. Mult. Mult”[11].

[1] Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt,  pag. 146.

[2] Ioan Halmaghi, Pittsburgh, 1975 Discursul Contemporan, Tom 1, 1977, pag. 29.

[3] Mircea Vulcănescu, Logos si Eros, Editura Paideia, Bucuresti, 1991, pag. 65.

[4] Ştefan Fay, Sokrateion – mărturie pentru un om, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pag. 147-148.

[5] Pr. Nicolae Grebenea, op. cit, pag. 161.

[6] Idem.

[7] Arhim.Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, pag. 256-260.

[8] Pr. Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 164.

[9] Gabriel Bălănescu, op. cit.,  pag. 130.

[10] Ion Constantinescu-Mărăcineanu, Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu în Revista Memoria.

[11] Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea Vulcănescu pentru Jeni Axente, text inedit din Arhiva fam. Vulcănescu preluat din razboiintrucuvant.ro.

(Fragment din cartea SFINȚII ÎNCHISORILOR, mănăstirea Paltin)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, unde maicile se silesc să le îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura