ASPAZIA OȚEL PETRESCU DESPRE NANO-TEHNOLOGIE ȘI NANO-INDUSTRIE

NANO-TEHNOLOGIE ȘI NANO-INDUSTRIE

Doamna Aspazia, dacă va veni vreun război peste noi, cum credeți că va fi de data aceasta?

Va fi cumplit. Va fi așa cum ne spun și profețiile părintelui Cleopa. Va fi cernerea Apocalipsei prin potopul de foc. O dată pământul a fost curățat prin potopul de apă de foarte mari și multe blasfemii care se refereau la epoca zeităților și acum va fi curățat prin potopul de foc, curățat în așa manieră, încât va rămâne numai cincizeci la sută din omenire. Și asta se scrie clar, fără interpretare, în Noul Testament: „Din doi care sunt, unul se va lua, altul se va lăsa, din două care sunt, una se va lua, una se va lăsa”. Deci, noi suntem opt miliarde, patru miliarde sunt osândiți. Mă cuprinde jalea când mă gândesc la ei și zic așa cu cutremur: „Să nu fiu, Doamne, printre ei!”.

Cum bine știți, astăzi se lucrează foarte mult la nanotehnologie. Nu-i o glumă. Nanoparticula va putea să înlocuiască conștiința omului, să creeze o celulă, o conștiință fără Dumnezeu. Deci, e destul să ne trimită în ADN, o nano-particulă care este invizibilă și ești afectat. Habar n-ai. Abia după ce începi să te transformi și vezi cum devii satanic, abia atunci îți dai seama că s-a întâmplat ceva cu tine. Vă dați seama ce înseamnă această tehnică? Dar diavolul a înțeles că omul nu poate fi demonizat prin tehnica terorii. Și atunci el spune: „Doamne, îl pun să aleagă cipul”…

Se vorbește foarte intens despre nano-industrie. Odată m-am gândit dacă Dumnezeu a schimbat vreodată ceva din planurile Lui. În închisoare, noi am văzut cu ochii noștri și am experimentat cu trăirea noastră acest lucru. Noi ne rugam împreună și simțeam prezența lui Iisus, o simțeam ca pe o eliberare nespusă. Nu mai simțeam recluziunea, nu mai simțeam că suntem închise, scuipate, bătute, batjocorite, că trăim în murdărie și toate câte le puneau ei pe capul nostru. Nu simțeam nimic din toate acestea. Era lumină, era căldură, era bine, era frumos, era Iisus prezent între noi.

„ERAM UN LANȚ DE SUFLETE ÎMPREUNĂ”

Dar ce credeți că a contat mai mult: unitatea sau pocăința?

Unitatea și sinceritatea. Chestiunea asta cu pocăința e o problemă personală și vă rog să nu-mi luați în considerare părerea că s-ar putea să mă certe dogmaticienii noștri. Părerea mea e că noi putem să facem o pocăință desăvârșită dacă Dumnezeu ne-o acordă și dacă ne-o primește. Dacă n-o primește, pot să plâng eu cu râuri de lacrimi, că degeaba plâng. Dar să vedeți cum se întâmpla, cum aranja Dumnezeu lucrurile: pe noi ne pitroceau tot timpul, ne schimbau în componența celulelor ca să nu ne împrietenim între noi, să nu formăm unitatea de gândire, de simțire. Dar întotdeauna, așa se potrivea că în fiecare celulă, era măcar una care știa una dintre rugăciunile noastre principale, un Acatist sau un Paraclis. Și când începea rugăciunea, te simțeai în siguranță, te simțeai liber, puternic, te simțeai altceva decât erai. Rugăciunea brusc te transforma, pentru că sufletele noastre erau unite în sinceritate. Deci, fiecare venea în rugăciune. Toate erau acolo, toate erau atente. Eu, de pildă, am avut întotdeauna primul Paraclis al Maicii Domnului. L-am știut pe dinafară. Nu mai știu câte Paraclise am spus în 14 ani de închisoare, seară de seară!…

Simțeam eu că fiecare e atentă și că fiecare cuvânt este ascultat ca atare. Să știți că cuvintele au o valoare de care noi nu ne dăm seama. Cuvântul în plinătatea lui este dumnezeire. Ne spune Apostolul Ioan: „La început a fost Cuvântul. Cuvântul era la Dumnezeu, dar Dumnezeu era Cuvântul”. De ce au hotărât Sfinții Părinți să spunem rugăciuni așezate canonic, aceleași și aceleași și mereu aceleași? Iisus nu cere lucrul ăsta. Iisus ne cere să ne rugăm. Eu, în groapa cu șobolani am strigat trei, patru cuvinte. Atât și a fost suficient și nu era niciuna canonică. Dar de ce Sfinții Părinți au hotărât lucrul acesta? Pentru că prin rostire, cuvântul se încarcă din nou cu aceeași energie. Vă puteți da seama că, cuvântul „iubire”, rostit de un miliard de ori devine de un miliard de ori mai mult „iubire”? Deci, cuvintele se albesc și strălucesc prin rostirea lor, prin îndelunga rostire. De aceea, când noi spunem Tatăl nostru sau oricare altă rugăciune din aceasta veche, în rugăciunea aceea întâlnim valorile date acestor cuvinte de miliardele de oameni care le-au rostit. Deci, lumea care era la rugăciune, asculta cuvântul, nu trecea pe lângă ureche. Așa am rezistat și am devenit mistici. Lumea, mai ales lumea aceasta apostaziată, dă o notă de dispreț misticismului, pentru că așa l-au încărcat cu negativism comuniștii și ateii. De fapt, trăirea mistică este cea mai înaltă treaptă de trăire creștină. Cine nu crede, să asculte lecțiile de teologie mistică ale lui Nichifor Crainic sau să citească cărțile Taborului ale Părintelui Felea și se vor convinge. Așa am devenit noi mistici: ascultând. Una singură pronunța în numele tuturor celorlalte. Dar, ascultând mereu aceleași cuvinte, albite de îndelungile rostiri, la ceasuri de seară, la ceasuri de rugăciune, de contemplare, la ceasuri de lacrimi, de suferință când s-au rostit ele, eram toate împreună și formam această atmosferă, care în ultimă instanță este iubire. Eram un lanț de suflete împreună.

Dar dacă nu există concordanță între ceea ce simte un om și ceea ce spune, cum mai lucrează cuvântul, atunci?

Puneți niște întrebări foarte grele, care sunt întrebări de teologie și la care eu niciodată nu mă încumet să vă răspund. Să vă spun ceva. Erau printre noi femei care vorbeau vulgar pentru că le plăcea, pentru ele era o delectare. Comuniștii au făcut din asta o virtute: ca să dovedești că ești proletar, înjurai, spuneai cuvinte murdare. Aceste femei nu participau de la început la rugăciunea noastră, ascultau doar. Unele dintre ele, mai aruncau și câte o vorba așa, că erau mari ateiste, mari gânditoare, mari progresiste, cum suntem azi. Îi auzi pe toți tinerii: „Trăim în plin progres!”. Care plin progres, că suntem în cea mai neagră decadență? Tehnica nu înseamnă progres. Cultura înseamnă progres. Și ele, fiind obligate să asculte, cuvintele acelea, treceau pe lângă ele cum trece vântul prin papură. Pe urmă, treptat-treptat rămâneau. După ani de zile, nu le-ar fi recunoscut nimeni din cei de afară care le știau cum erau. Vorbeau frumos, vorbeau cuviincios, alegeau cuvintele. Cuvântul lucrează.

El lucrează chiar dacă vorbești fără trăire, fără să crezi?

Da, la început îl spui pur și simplu, fără trăire. Dar dacă îl repeți de mai multe ori, nici nu-ți dai seama cum lucrează în tine. El are puterea lui intrinsecă. Așa cum în rugăciunea isihastă, nu faci altceva decât să aduci icoana iubirii în cuvânt. Prin obișnuință, repetând mereu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă”, în ritmul respirației și cu o anumită cadență, la început capeți obișnuința rugăciunii. La un moment dat, te trezești, că făcând nu știu ce, îți vin cuvintele și nu mai scapi de ele, ca până la urmă, dincolo de obișnuință, să intri în ceea ce se cheamă trăire, adâncire. Dar în ce sens? Să știți că este cu adevărat un miracol ce se întâmplă cu rugăciunea asta. Cuvintele ei devin o funcțiune biologică. Tu poți să faci orice altceva și ea se spune fără întrerupere, așa cum respiri, așa cum bate inima. Să știți că la ora actuală aproape fiecare om este fără apărare dacă nu are rugăciunea și postul. Și mai ales dacă nu se spovedește și nu se împărtășește.

Cum să te păzești în zilele noastre de reeducarea minții?

Eu, nevrednica ce pot să vă spun? Pot să vă spun doar atât: că rugăciunea este cea care ne ajută și că Mântuitorul a coborât pe pământ ca să vadă care sunt problemele omului, de ce este el atât de neputincios și atât de slab. Și atunci ne-a dat o armă. Voi trebuie să știți pentru că tot timpul cântați la rugăciune: „Armă împotriva diavolului, crucea Ta o ai dat nouă”. Deci, ni se cere jertfă, o iubire jertfelnică, nu orice fel de iubire. O iubire care dă totul și care nu cere nimic. Un om care poate să iubească în felul acesta, este intangibil. Nenumitul nu-i poate face nimic. Se gudură la picioarele lui umilit. Mai mult nu știu să vă spun.

„NU SUNTEM SINGURI NICIODATĂ”

Există dreaptă socoteală în iubire?

Există, cum să nu! Iubirea adevărată are așa multe calități. Știți care este calitatea cea mai mare? Neosândirea. Și tot atât de mare, atașamentul. De atașament vorbește și Iisus. Spune: „Nu există iubire mai mare ca la prietenul care își dă viața pentru prietenul lui”. Deci, o iubire jertfelnică. Eu cred că nu orice om are capacitatea de a se sfinți. Sfinții au o structură a lor aparte, dar și oamenii de rând pot fi mântuiți asemenea sfinților. Și asta spune părintele Ilarion Felea. Și să știți că el e un preot despre care, cel mai mare dogmatician, Dumitru Stăniloae, spunea: „Felea e mai mult decât mine”. Părintele Ilarion Felea zicea: „Cine reușește să mărturisească adevărul Sfintei Treimi până la sfârșitul vieții, fără îndoială, fără șovăială, tot timpul, în orice împrejurare, acela se mântuiește, asemenea sfinților”. Și de aceea primesc cu toată dragostea pe oricine și sunt foarte fericită dacă putem vorbi despre adevărul Sfintei Treimi și mai ales despre Cel care este Salvatorul nostru, Mântuitorul nostru care a coborât cu tot cerul Lui ca să vadă care e treaba omului și a văzut că problemele sunt foarte grele. Și ce jertfă mare a trebuit să facă ca să ne fie de ajutor și exemplu! Noi zicem tot timpul că avem nevoie de modele. Păi, alt model mai presus ca El nu există.

Cum ați învins sentimentul singurătății în anii de închisoare, mai ales atunci când erați ținută la izolare?

Când începeai o pedeapsă care era de la temniță grea la muncă silnică, primul an de închisoare trebuia să-l faci singur în celulă. Am fost și eu pusă la unicelular când mi s-au mai adăugat patru ani de condamnare și mulțumesc lui Dumnezeu că nu mai sufăr de singurătate. Acolo am învățat ce înseamnă adevărata singurătate. De fapt, noi nu suntem singuri niciodată. Totdeauna este cu noi măcar îngerul păzitor, dacă nu și alții. Dar sunt mulți care ne păzesc. Sunt mulți și care ne prigonesc, nu-i mai puțin adevărat. La un moment dat, m-am speriat că voi uita să vorbesc. Nu știu ce m-a întrebat odată o milițiancă și când i-am răspuns, m-am speriat de vocea mea. Nu mi-am recunoscut-o. Era răgușită, stranie, vocea unui om care și-a pierdut cumpătul. Și mi-am zis: „Hai să recit texte pe care le știu pe dinafară ca cel puțin să nu uit să vorbesc”. Și printre altele, într-o zi, am recitat rugăciunea lui Eminescu. Și am ajuns la versul ăla minunat: „Înalță-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. Și am zis „Asta este. Deci Sfântă Fecioară, arată-mi cum să ies din valul ce mă bântuie”. Și Maica Domnului mi-a răspuns. Am visat-o de mai multe ori. Eu visam tot timpul că sunt într-o împrejurare foarte grea și că am patru puncte care mă despart de salvare. De pildă, eram într-o apă foarte mare și înotam, înotam să ajung la mal, vedeam malul, era aproape, era frumos, înflorit, eu eram în vâltoare și mă simțeam din ce în ce mai obosită și mă trezeam din coșmar când mai aveam patru brațuri până la țărm. Altă dată eram într-un cimitir. Știam că cimitirul ăla are totuși patru porți prin care poți să ieși și mă învârteam și nu vedeam nicio poartă. Oboseam, cădeam de oboseală și mă întrebam: „Sunt așa de obosită, oare o să mai găsesc eu măcar una din cele patru porți?”. Mă trezeam din coșmar fără să știu dacă am găsit una din cele patru porți. Și ultimul vis a fost că eram în Sahara. Și eram deznădăjduită că nu mai am putere, nu mai am forță să ajung la o oază pe care o vedeam. Oaza era foarte frumoasă cum sunt oazele descrise în povești, dar de fapt, era o Fata Morgana, pentru că în momentul în care aveam impresia că am ajuns, ea era tot departe. Și se făcuse noapte și se făcuse frig. Știam din cultura pe care o aveam că în Sahara noaptea este foarte frig, că roca foarte înfierbântată, răcită brusc se sfarmă și se face nisip. Căzusem, mă târam pe genunchi și mai aveam patru târâșuri ca să ajung la oază, dar nu mai aveam putere să le fac. Și am auzit atunci o bufnitură mare. M-am trezit, era milițianca care a venit și mi-a spus: „Mâine te eliberez, să fii pregătită pentru că trebuie să te scot înainte de a veni funcționărimea. Trebuie să te duc la biroul respectiv. Deci, să fii pregătită!”. Eu am adormit din nou. Mi-am zis: „Până la cinci dimineața, când vine ea, mai este vreme”.

Și visul a continuat. Ajunsesem în oază. În oază era o biserică, dar o biserică ciudată. Era de acuma noapte, dar era luna aia lucioasă, fosforescentă din deșert. Am început să pipăi pereții bisericii de jur-împrejur ca să găsesc o ușă. Și am găsit ușa. Când am intrat, m-am prăbușit. Biserica era, de fapt, o fântână foarte adâncă, dar căzând eu, așa, am văzut că vin înspre lumină, nu spre întuneric. Am zis: „Cad în apă, mă înec. Foarte bine. Am scăpat de chin. Mulțumesc, Doamne, că mă iei acasă”. Nu m-am speriat. Când am ajuns jos, de fapt, era lumină. Pe tot fundul fântânii era o lumină dulce, frumoasă de tot. Fântâna avea apă doar până la gleznele mele. Deci, nu m-am înecat că n-aveam în ce. Era limpede, clară și doar de un lat de palmă, era un fel de altar. Persoana care era pe acest altar, nu era în apă, dar catafalcul ei era în apă. Era o tânără extraordinar de frumoasă, blondă, cu ochii albaștri, îmbrăcată într-o haină albastră care era strălucitoare, cam cum arată staniolul albastru. Și dormea. Și eu ziceam: „Oare doarme sau e moartă?”. Când mi-am pus întrebarea asta, ea a deschis ochii mari. Și a spus: „Cum, dar nu mă cunoști?”. Și am spus: „Nu te-am văzut niciodată în viața mea”. Zice: „Eh, te-ai rugat de atâtea ori la mine și nu mă cunoști? Eu sunt Miriam”.

Am rămas uluită, încremenită. Și mi-a spus: „Ai căzut aici pe urmele destinului tău. Nu ți-a fost ușoară crucea, dar fii liniștită! Ai să scapi și din împrejurarea asta”. Și s-a îngrozit așa și a închis din nou ochii. Și eu am spus: „Nu muri, nu adormi! Spune-mi cum să ies de aici, din împrejurarea asta, că mi-ai spus că am să ies? Dar cum? Dintr-o fântână cum să ieși în sus?”. Și a zis: „Adu-ți aminte de ceea ce ai văzut când ai căzut”. Când am căzut în fântână, am ridicat puțin ochii în sus și am văzut că peste fântână era aplecată o siluetă albă, cum sunt norii de vară, albi, ușori, spumoși și avea aripi. Și am zis: „O fi un înger”. Și a spus: „Strigă la el! El are grijă de tine”. Eu nu l-am chemat, dar în momentul în care am ridicat ochii către el, am fost sus. Cum m-a scos, habar n-am.

Mi-am zis că Maica Domnului, probabil, asta vrea să-mi spună, să-l chem în ajutor pe îngerul păzitor. Și atunci am făcut o rugăciune la îngerul păzitor și am făcut o înțelegere cu el. Relația cu îngerul păzitor m-a salvat. Eu i-am spus: „Am să te iubesc și am să te slăvesc toată viața, dar să-mi dai semn că într-adevăr ai grijă de mine”. Și tot timpul mi-a dat semn că a avut grijă de mine în cei patru ani. Ce pot să vă spun este că Dumnezeu, toate le-a făcut cu chivernisire și cu înțelepciune.

(MATERIAL PRELUAT DIN REVISTA ATITUDINI NR. 68)