CONSTANTIN OPRIȘAN – ICOANĂ A BIRUINȚEI ASUPRA IADULUI COMUNIST

 FORMAREA. „MAGISTRU” ÎN FILOSOFIE ȘI PRIZONIER ÎN LAGĂRELE NAZISTE

„Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur”. (Dumitru Bordeianu)

Fiu de răzeș, Constantin Oprișan (cunoscut celor mai mulți sub numele de Costache) vede lumina zilei la 16 martie 1921, în localitatea băcăoană Oncești. Lumea bucolică a copilăriei sale, brăzdată geografic de coastele și văile Podișului Moldovei avea să-și pună impetuos amprenta asupra structurii sale sufletești. În anul 1940, după ce absolvă liceul în Bacău, Constantin, se va alătura Frăției de Cruce într-o vreme de mari încercări pentru țară. Activitatea lui asiduă din cadrul Frăției va fi curmată brusc de începutul prigoanei împotriva legionarilor, ordonată de generalul Ion Antonescu. Tânărul Costache va alege drumul sinuos al exilului, ajungând în Germania la începutul anului 1941. Hărăzit cu un talent poetic și filosofic de excepție, nu pierde ocazia de a audia cursurile susținute de renumitul filosof german, Martin Heidegger. Exilul, însă, nu îl va scuti de hărțuirea naziștilor înverșunați ca și comuniștii în strădania lor de a-i încarcera pe legionari. Astfel, la începutul anului 1943, împreună cu alți nouă tineri legionari, Costache Oprișan se vede ostracizat în lagărul nazist de exterminare de la Buchenwald. În urma unui bombardament declanșat asupra lagărului, în ziua de 24 august 1944, Oprișan scapă din prizonierat împreună cu o mare parte dintre deținuți. Odată eliberat, va încerca în repetate rânduri să se întoarcă în patria mamă. După ce termină cursurile unei școli militare germane, va fi încadrat în grupul desemnat să fie parașutat în România cu misiunea de a lupta împotriva bolșevicilor. Din cauza unor schimbări politice neașteptate, în primăvara anului 1945, planul de parașutare a grupului de români este anulat. Hotărârea nu-i împiedică pe cei trei reprezentanți ai grupului (Marinescu, Oprișan și Crețu) să plece spre România, străbătând pe jos Ungaria, riscându-și astfel viața în marșul clandestin peste frontiere.

Ajuns în România, Costache Oprișan este numit șef al Frățiilor de Cruce din întreaga țară. Neobosit căutător al adevărului, mereu însetat de cunoaștere, se înscrie în anul 1946 la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, unde va studia sub îndrumarea profesorilor Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi și Dumitru Roșca pe care îi uimește cu cultura lui vastă și profunzimea cunoștințelor acumulate în timpul șederii sale în Germania. „Și nu rareori, prelegerile lui le înlocuiau pe ale profesorului, bineînțeles cu îngăduința admirativă a aceluia”[1]. Grăitoare în acest sens este mărturia lui Petre Hossu, asistent universitar al prof. D.D. Roşca și martor ocular al unei pledoarii susținute de eminentul student: „Oprişan ajunse şi la Heidegger şi aprofundă viziunea heideggeriană asupra timpului (în Heidegger, nici D.D. Roşca nu era acasă, domnia sa, fiind doctor în Filosofie la Sorbona, deci filosof de formaţie franceză). Când Oprişan şi-a încheiat expozeul, D.D. Roşca i-a spus: «Domnule Oprişan, dumneata eşti un om serios!». (Era suprema apreciere pe care exigentul Magistru o acorda unui student, să-i spună că e serios; la antipod, suprema imputare era, când îi spunea vreunui student: «Dumneata eşti un ocoş!», adică, sfătos nevoie-mare, ha, ha, ha!). Expozeul lui Oprişan luase tot timpul seminarului, aşa că Petre Hossu nu a mai trebuit să ia cuvântul. După excepţionalul demers filosofic al lui Oprişan, orice comentariu era de prisos. Petre Hossu era uluit: în filosofie nu există miracole, filosofia este academică, filosofia se învaţă la Universitate; cum de acest student în anul II, la Filosofie ştie mai mult decât el, licențiat «magna cum laude» la Roşca şi Blaga?!”[2]. Dumitru Bordeianu, care a împărțit suferința temniței cu Oprișan, vreme de 11 luni, îl descrie astfel: „Inteligența îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românești. Cu pregătirea lui filosofică și geniul lui de poet, îi impresiona enorm pe cei din jur. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică și artă, până la matematică și filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. Cât am stat cu el, am avut parte de cele mai elevate preocupări intelectuale. La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut”[3]. În anul 1947, studentul Costache Oprișan se căsătorește cu Constanța Grama, membră a Cetățuilor, dar continuă în același timp și reorganizarea structurilor legionare, cu toate că rușii invadaseră țara. La sfârșitul anului 1948, Ordinul nr. 48.000/30 decembrie emis de Minis­te­rul Afacerilor Interne dezlănțuie în România avalanșa arestărilor sortite întemnițării legionarilor. În noaptea de 14 mai 1948, Constantin Oprișan, student în anul III al Facultății de Litere și Filosofie din Cluj este reținut și încarcerat la Jilava, ca închisoare de tranzit, fiind nevoit să lase în urmă familie, carieră şi tot ce însemna pentru tânărul de atunci bucurie şi desfătare lumească, ca să îmbrace hlamida purpurie a răstignirii pe Cruce în temniţele comuniste.

ÎN ZEGHEA PĂTIMIRII LA PITEȘTI

„Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise”.

Potrivit sentinței, care îi „prescria” 25 de ani de muncă silnică, în regim de urgență, la 3 februarie 1949 studentul Oprișan cel cu „privirea blândă şi visătoare”[4] este trimis la închisoarea Pitești, împreună cu toți ceilalți studenți arestați. Este prima filă a martirologiului pe care Costache o va scrie cu șuvoaie de sânge, trecând prin tenebrele reeducării din care se va slobozi cu sufletul luminat în focul lămuritor al suferinței. Bănuit a fi comandantul legionar al închisorii, va fi schingiuit ca nimeni altul. „A fost supus celui mai mare supliciu, a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat”[5]. Despre puterea distructivă a reeducării de la Piteşti, Aurel Vişovan, unul din martirii care a trecut și el prin același calvar, ne mărturisește: „Evenimentele pot fi măsurate prin dimensiunea oamenilor care s-au confruntat cu ele. Bărbaţi de talia lui Costache Oprişan, Pop Cornel, Gioga Parizianu şi atâţia alţii… Ca brazii de înalţi, au rezistat atâtor furtuni rămânând neclintiţi… Sunt acum frânţi la Piteşti! Urgia capătă forme demonice. Acolo istoria s-a oprit din mers pentru moment, făcând loc Apocalipsei”[6]. În cuștile de beton ale Piteștiului, tortura a căpătat proporții de iad, iar sufletele sfârtecate de chin au îngenuncheat zi și noapte, crispate de durere pe lespezile reci de piatră. La Pitești, totul a îmbrăcat zeghea unei teribile suferințe care părea fără sfârșit: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia erau crunt cenzurate, iar deșertul lăuntric, de multe ori, nu cunoștea hotare. De altfel, Oprișan a intuit dintru început căderile inevitabile care aveau să urmeze în evenimentele tragice de la Pitești, precum și neputința de plumb care ceas de ceas avea să le sufoce sufletul, de aceea cu puțin înainte de începerea torturilor își îmbărbătează frații de suferinţă: „Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenţei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia şi camaraderia… Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”[7]. Sensibil la setea de cunoaștere a camarazilor de suferință și la nevoia lor sufletească de a evada din bezna temniței afunde, Oprișan își ascute sabia cuvântului susținând ample prelegeri de filosofie care se vor întipări nu doar în memoria deținuților care îl audiau, ci și în străfundurile răvășite de zbucium ale sufletului lor: „Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară”[8].

Pentru Oprișan, schingiuirile aveau să înceapă în luna martie 1950. Va fi torturat fără întrerupere săptămâni în șir, la camera 3 – paraclis, de câțiva dintre subalternii din Frăție pe care îi avusese în libertate. Zguduirea sufletească a celui care era bătut de camarazii cu care împărțise până nu demult aceleași idealuri, era atât de mare, iar reeducarea atât de bruscă și surprinzătoare, încât a dărâmat psihic de la bun început pe cei mai mulți dintre studenții care au trecut prin Pitești. Afundați în mlaștina disperării, mulți dintre ei se văd incapabili să execute ordinele lui Țurcanu, în vreme ce chinurile propriei conștiințe și mâhnirea care le inundă sufletul ca un fluviu cu vuiet ascuns, devin mai insuportabile decât supliciile propriu-zise. La Pitești, gurile iadului se cască flămânde, gata să înghită și ultima licărire de lumină care mai pâlpâie în candela aproape stinsă a tinerelor suflete desfigurate de durere. Experimentul demonic va afunda într-o mare de zbucium și sufletul lui Mihai Iosub care, după ce îl lovește pe Costache Oprișan de câteva ori, scapă ciomagul din mâinile lui lăcrimate și refuză să mai lovească, „slăbiciune” pentru care este răpus pe dată sub nemiloase șfichiuri, de biciul urii lui Țurcanu. Bătut cu centironul peste cap și cu pumnii în burtă, Mihai Iosub va fi aruncat sub geam în lovituri cumplite de picioare. Un alt deținut, Ieronim Comșa este și el maltratat pentru împotrivirea lui de a-l bate pe Oprișan, iar Dumitru Bordeianu mărturisește că, după ce l-a lovit pe Costache, nu a mai fost în stare să-l mai privească vreodată în ochi[9]. Într-o dureroasă și uluitoare luciditate, Oprișan devine tot mai conștient că va fi exterminat din cauza funcției pe care o deținuse în cadrul Frățiilor de Cruce pe țară și îi destăinuiește lui Dragoș Hoinic convingerea sa că nu va scăpa cu viață din încercările care vor urma: „Uite ce e, Dragoș, nu se pune la mine problema rezistenței la chinuri. Eu trebuie să mor!”[10]. Intuindu-i starea de împăcare cu moartea, Țurcanu îl amenință în două rânduri șuierându-i, înveninat de putredă ură : „De mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!  Și așa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură”[11]. În anticamera morții, Costache are de îndurat schingiuiri ale trupului, deopotrivă cu mutilări ale sufletului pe care le va purta cu o răbdare de granit. Într-una din zile, după ce se trezește introdus într-o cameră a închisorii Pitești, este întâmpinat cu falsă frățietate de către studenții reeducați: „De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi, probabil din cunoscuţii dinainte care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel…  prefăcându-se că e în admiraţia lor. Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă. Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi… Nu a durat mult această stare de expectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui”[12]. Lovit cu curele din toate părțile, timp de câteva ceasuri este călcat efectiv în picioare până își pierde cunoștința. Înmărmurit de răcnetele sălbatice ale reeducaților, pe fruntea-i îngândurată încep să se prelingă muguri de sânge. În urechi îi vibrează continuu asurzitoarele strigăte de înverșunată mustrare: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Aurel Vișovan, martor al martirajului lui Oprișan ne încredințează frânturi din cernitele sale amintiri: „Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu, de Sobolevschi?): «Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni?». La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde: «Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori». Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligenței sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla”[13]. Torturile continuă zile în șir până când rezistența fizică și psihică a lui Oprișan este zdrobită. „Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzațiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: «Las’ că te dezmorţesc io, Costache!». Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respirația întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit niciun sunet”[14](…). Doar conștiința îi va rămâne veghetoare și de nezdruncinat în pactul pe care sufletul său făcut țăndări îl încheie cu infernul. Mărturia lui Octavian Voinea, trecut şi el prin fenomenul reeducării, confirmă naufragiul experimentului piteștean asupra conștiinței lui Costache, deși pe trupul lui schingiuit se izbesc fără oprire, năvalnice ciocane de sânge: „Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. Ţurcanu a reușit să-l «disciplineze» pe Oprișan în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan!”[15].

Este de prisos să ne întrebăm în ce măsură Oprișan a cedat sau nu, în reeducarea de la Pitești, iar dacă suntem ispitiți să o facem, judecând pripit realități pe care nu le-am trăit și pe care, cu greu, ni le putem închipui, se cuvine să nu dăm uitării mărturia unui alt pătimitor, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Costache Oprişan a fost unul dintre cei mai chinuiţi în închisoare. Pentru că el avea funcţie şi toată demascarea încerca să-l facă pe Costache Oprișan să cedeze sau să-l desfiinţeze astfel încât toţi tinerii care priveau spre el să-şi piardă orice echilibru. N-am stat cu el tot timpul. Nu ştiu dacă a cedat sau dacă nu a cedat, ştiu că a fost aşa de torturat încât, când am stat eu cu el în celulă avea plămânii complet distruşi. Dacă a cedat sau dacă nu a cedat?… Acolo nimeni nu a rămas întreg. Decât cei care au murit. Aşa că nu putem face o judecată de felul acesta. Au fost condiţii supraumane”. Un alt supraviețuitor al experimentului diabolic de la Pitești, Neculai Popa, consemnează în memoriile sale: „Nimeni din cei ce n-au cunoscut măcar o clipă din iadul de la Piteşti nu va putea să înţeleagă sau să-şi imagineze ce se petrecea în sufletul acelor oameni, la care forţa morală fusese învinsă de neputinţa trupească, speranţa de deznădejde, iar moartea devenise un privilegiu de care nu oricine putea să aibă parte”[16]. Odată intrat în morișca demascărilor, strivit în fiecare zi în teascul schingiuirilor, Oprișan este folosit în mai multe camere ca informator pentru a distruge moralul celor care luptau să reziste reeducării. Mărturia lui Ioan Muntean este și ea cutremurătoare: „La urmă, când ne-au îngrozit cu bătaia, ne-au pus să ne batem şi noi, unul pe celălalt. L-au adus, rezemându-se de paturi, pe Gioga, să-l bată, mai bine zis să dea şi el în Costache Oprişan, în cel pe care îl stimase şi îl iubise ca pe un om superior din toate punctele de vedere. Bietul Costache devenise mijloc de verificare a  desolidarizării tuturor celorlalţi de Mişcarea Legionară. Devenise numai o rană. Peste câteva luni, când aveam să ne reîntâlnim, încă se mai vedeau pe spate şi pe fese cicatricile liniare cauzate de loviturile de curea aplicate de ai săi. Dar el le-a spus celor care l-au întrebat şi nu fuseseră cu noi, ca să ştie cauza, că sunt urme de la Securitate”[17].  Ștefan Davidescu, părtaș al pătimirilor lui Oprișan pe care se ferea să-l lovească din multa prețuire ce i-o purta, își amintește că la capătul unei torturi îngrozitoare, „Țurcanu, sfârşit de osteneală, ni l-a arătat: «Ecce Homo! Iată în cine ați crezut ca în voi înşivă. Şi nu mă feresc să-i spun că şi eu sunt o victimă a lui. Priviți-l! Vedeți dacă o asemenea căzătură umană seamănă cu cel de atunci. Uitați-vă bine! Acesta este adevăratul om Costache Oprişan. Ăsta pretinde să fi fost șeful Frățiilor de Cruce pe ţară. Luaţi-l şi spălați-vă pe cap cu el!»”[18].

Martore mute ale hulelor fără rușine, ale gemetelor trupurilor sfâșiate de durere, singure, zidurile însângerate ale Piteștiului par să strige și astăzi ceea ce istoria prezentă, stânjenită de atâta oroare vrea să îngroape în tăcerea de spini a uitării. În camera 4 Spital, până în 1952, „s-au putut vedea urmele sângelui lui Costache, iar Ţurcanu, chinuind odată pe un tânăr din Frăţiile de Cruce îi spusese chiar: «Vreau să-ţi ţâşnească sângele până-n tavan, să facă acolo uniunea mistică cu sângele lui Oprişan»”[19]. Fără îndoială, răbdarea cu care Costache îndura supliciile, nu făcea decât să stârnească în Țurcanu talazuri de ură furibundă și să-i provoace chinuitoare complexe de inferioritate: „Îmi este cu neputinţă să cred că Țurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ţinuta sa morală şi prin cultură, elita tineretului legionar. Chiar cel de acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea anume noblețe înnăscută! Dacă Țurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieşită din comun, Oprişan se impunea fără a se impune. Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea Iov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nicio urmă de tristețe sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă! Doar cu acea nesfârșită rezistenţă şi tărie spirituală a slabului, care-l înnebunise pe puternicul şi «invincibilul Ţurcanu». În serile care au urmat, am avut de asistat la nişte «dialoguri» între cei doi, care nu mi se vor şterge niciodată din minte. Costache Oprişan primea totul cu un calm neomenesc, în agitația aceea care deborda de ură şi bestialitate, el râmânea liniștit și atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi. Ca scos din minţi, Țurcanu îi scăpa câte o palmă. Iar când îl vedea lovit ca de trăznet, apela la cei care-i stăteau în cale, îndepărtându-se: «Ia, vedeți dacă iar face pe nebunul!?»”[20]. Aflat ceas de ceas, zi și noapte în încleștarea dintre viață și moarte, agățat parcă iremediabil într-o buclă de timp care se voia veșnic în infernul piteștean, trupul lui Costache Oprișan se frânge în menghina bolii. În urma bătăilor repetate peste piept și peste spate, plămânii îi sunt zdrobiți, iar crizele de hemoptizie devin din ce în ce mai grele și mai dese.

LACRIMI ȘI SÂNGE LA GHERLA. O NOUĂ CONDAMNARE

„Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi. Cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache”.

La sfârșitul lunii august a anului 1951, Costache Oprișan este transferat la închisoarea din Gherla. Securitatea urmărea continuarea reeducării în vestita celulă nr. 99, alături de Stuparu Mihai, Ghiţă (Gheorghe) Calciu, Măgirescu Eugen, Virgil Bordeianu, Lică Condurache, toți din echipa lui Eugen Ţurcanu. Printre cei aduşi pentru a fi reeducaţi se numărau: Anghel Avram, Henţiu, Soare Ioan, Popescu Traian (zis Macă), Maxim Virgil, Radu Ciuceanu, Gioga Parizianu și alții. Nevoit să pactizeze cu grupul bătăușilor care nu îl scutesc nici pe el de torturi, Oprișan trăiește din plin tragedia omului care se zbuciumă să-și salveze cu orice preț bruma de conștiință rămasă nealterată, deși necontenit este constrâns să batjocorească iubirea pentru semenul de lângă el. Strivit sub tăvălugul exterminării fizice și psihice, la Gherla, Costache găsește totuși resortul lăuntric prin care să-și avertizeze camarazii de iminenta reeducare ce li se pregătea, vrând să-i cruțe de trauma care, de regulă, zdruncina sufletele devastate în urma șocului suferit. Gândurile așternute pe hârtie de Mihai Timaru surprind doar câteva crâmpeie din spectrul groazei proiectat în macabrul Pitești și reiterat în „camera morții” de la Gherla: „La un moment dat, Costache Oprişan mă cheamă de-o parte şi îmi spune: «Ştii, o să fiu pus să te bat». M-am uitat la el mirat, nu ştiam ce vrea să spună. Şi-l întreb foarte intrigat: «Dar de ce să mă baţi tu?». Mă măsoară şi-mi spune: «O să înţelegi mai târziu». Gestul curajos al lui Costache Oprișan irumpe ca un vulcan din strigătul de durere al celui care își poartă cu inima cernită neputința de a mai îndura caznele bătăilor. Din ochii lui Costache se revarsă potop de lacrimi albind chipurile întunecate de sminteală ale camarazilor de suferință. Prins în chingile iadului, zvârlit în hora morții care i se pregătește, Timaru cu anevoie se dezmeticește: „După tipicul acțiunii de reeducare, apărură de niciunde bâtele şi jocul demonic începu a se desfășura nestingherit. La un moment dat, îl văd pe Costache Oprişan că se apropie de mine şi începe şi el să mă lovească, dar loviturile lui nu le simt şi mi-am dat seama că sunt deosebite de loviturile altora. Ochii lui Oprişan erau scăldaţi în lacrimi, cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu cădea şi o picătură de lacrimă din ochii lui Costache. Şi atunci am înţeles şi poate şi mai târziu că el, Costache Oprişan, trebuia să dea ultimul examen în faţa lui Ţurcanu, ca să nu mai fie bătut şi torturat: trebuia să-l bată pe Mihai Timaru”[21]. Pentru Oprișan, calamburul infernului trebuia să continue până la nimicirea ultimei licăriri de conștiință. Astfel, se vede silit să-și facă așa-zisa demascare în fața tinerilor elevi: „«Sunt pe jumătate imbecil şi pe jumătate nebun. Sunt ros de dorinţe sadice şi ticăloase. Am ucis. Am furat. Sunt un escroc de meserie şi un mincinos de profesie. Sunt un beţiv şi tot ce e scabros am făcut»… Stupoare, uimire, disperare. Elevii nu ştiau ce să creadă. Unii au înnebunit pe loc, alţii nu au crezut, iar alţii au acceptat reeducarea, dacă nu din prima zi, în zilele ori lunile care au urmat, căci «lecţia» a continuat cu argumente asemănătoare. Cei ce au rezistat însă au intrat la bătaie. Erau desfiguraţi. Însuşi Constantin Oprişan era pus să bată, dar tot el a avut tăria să şoptească: «Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptaţi reeducarea!»”[22]. Este singura mărturisire rostită de Costache, fiind țâșnită din amarul sfâșierii sale lăuntrice pe care ipostaza ingrată de bătăuș îl vărsase în pocalul inimii lui zbuciumate. Dar nu și ultima. La Gherla, confruntarea dintre Țurcanu și Oprișan văzută de Virgil Maxim ca o încleștare acerbă între duhuri, rămâne memorabilă prin tăișul cuvântului cu care Costache spintecă fulgerător „ilustrul” discurs al lui Țurcanu: «Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ». S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui. «Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nicio fericire», i-a replicat Oprişan. «De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!». Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos: «Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!». «Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!». Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!»”[23]. Nu scapă nici acum de revărsarea de ură a lui Țurcanu care se urcă pe pieptul lui Oprișan: „Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora: «Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură». Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezeu în tot acest timp, fără să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine: «Doamne! Doamne!». Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor”[24]. Involuntar și aproape instinctiv, Țurcanu recunoaște încă o dată că Oprișan continua să fie stâlpul de rezistență împotriva reeducării de care el, „marele” și „atotputernicul” Țurcanu se împiedicase și nu putea trece. Căzut vremelnic în morișca reeducării, îndelunga răbdare și „sfânta” încăpățânare cu care ținuse piept torționarilor au făcut din Oprișan un reper de rezistență, un model viu care dovedea că iadul reeducării putea fi învins.

După trei ani de cumplite torturi, suferind de plămâni, Costache Oprișan este transferat la secţia TBC din celularul vechi al închisorii, cunoscută și sub numele de „Zarca Gherlei”, rămânând pentru ceilalți deținuți „un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Pitești. În el, regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăților ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deși nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ți potoli setea, iar când plecai te simțeai mai liniștit, mai ușurat și mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune”[25]. Vlăguit de boală, la 16 septembrie 1954 este transferat la sanatoriul Târgu-Ocna și la Spitalul Penitenciar Văcărești, dar nu are timp să se întremeze pentru că este chemat în procesul „Valeriu Negulescu” și anchetat din decembrie 1954 până în aprilie 1955. Acceptă versiunea Securității care îl incrimina drept liderul din umbră al reeducării de la Pitești, însă își retrage depozițiile din anchete pe durata procesului. Condamnarea primită va fi pe măsura curajului său: alți 25 de ani de muncă silnică de a căror corvoadă îl va absolvi necruțătoarea boală de plămâni. În ianuarie 1956 este diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară ulcero-cavitară bilaterală” și încarcerat în Casimca Jilavei.

UMBRIT DE HAR ÎN CASIMCA JILAVEI. LA CAPĂT DE DRUM

„Fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare”.

În anul 1958, cu plămânii ciuruiți de T.B.C., Oprișan este închis în subterana morții, în reduitul Jilava, alături de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Marcel Petrișor și Iosif V. Iosif. „Eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti, mai mult de două treimi din câți eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi”[26]. Hemoptiziile lui Costache Oprișan erau atât de abundente încât era cu neputință să asiști la accesele lui de tuse fără să fii biruit de repulsie și groază. Este reacția pe care o are și părintele Calciu în fața tabloului dezgustător, pe care smerenia și delicatețea sufletească ale lui Oprișan o convertesc într-o nobilă jertfelnicie și desăvârșită uitare de sine: „În prima zi în care am intrat în celulă, Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas țintuit cu spatele la ușă, surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă și sânge dăduse afară, și stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprișan observând asta, mi-a zis: «Iartă-mă!». Mi-a fost atât de rușine!… Deoarece eram student la Medicină, am decis să am grijă de el”[27]. Lucrarea harului nu întârzie să umbrească sufletul părintelui Calciu, care în adâncurile lui se simte inundat de bucurii negrăite, ceruite de lumină: „Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simțeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învățat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăție. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi și dragostea sa. Vă puteți imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară, dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta”[28]. Desprins de timp și adâncit în tihna rugăciunii, pentru Oprișan, fiecare clipă petrecută în Casimcă devine treaptă către cer, așa cum „fiecare cuvânt pe care îl rostea era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Îşi rostea rugăciunile şi ce impact puternic avea asupra noastră când îl auzeam rostind acele rugăciuni şi aflam cât de mult suferea! Nu era deloc uşor. (…) Un sfânt locuia în celulă cu noi. Simţeam prezenţa Duhului Sfânt în jurul său. O simţeam pur şi simplu. Chiar şi în ultimele sale zile, când nu mai era capabil să vorbească, nu a încetat să-şi arate bunătatea faţă de noi. Îi puteam citi în ochi lumina spirituală şi dra­gostea. Faţa sa era inundată de dragoste. Era complet dăruit oamenilor, fiind şi foarte inteligent, uimi­tor de inteligent. Nu vorbea prea mult despre el însuşi. Vorbea în schimb despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Nu era deloc uşor să fii în celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. (…) Nu a spus niciodată vreo vorbă urâtă despre torţionarii săi, iar nouă ne vorbea despre Iisus Hristos”[29]. Oprișan devine astfel reazemul duhovnicesc al fraților de suferință din Casimcă, neputincioși în a se resemna cu plecarea lui de pe tărâmul urgisit al vremelniciei: „Noi făceam totul ca să-l salvăm, sau măcar să-i prelungim viața. De pildă, cum nu aveam medicamente, mi-am adus aminte că penicilina se face din mucegai. Puneam seara bucățele de pâine sub prag, în umezeală și până dimineața mucegaiul creștea înalt de două degete. Luam acest miceliu, îl dizolvam în apă, îl puneam într-un tifon și i-l țineam lui Costache la nas, ca să tragă aer, să respire prin el. Și sunt convins că acest tratament cu miceliu de mucegai i-a prelungit viața cu câteva luni. Dar noi am fi vrut să rămână mereu cu noi, fiindcă el era sfântul nostru. Costache a fost aracul de care ne-am agățat toți. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept și înălțat spre cer. Și sunt convins că prezența lui acolo a fost rânduită de Dumnezeu pentru noi”[30]. Din tăria aceleiași convingeri, părintele Calciu nu va pregeta să-și taie venele în încercarea de a decanta sângele de limfa care mai putea prelungi cu câteva clipe firul vieții lui Oprișan.

În ziua de 26 iulie 1958, sufletul lui Constantin Oprișan a fost slobozit din lanțurile pătimirii pământești: „Ochii îi erau deschiși, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceață. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost așa de teamă… Am pus mâna pe el și am zis: «Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!». Am țipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe fața sa. Am simțit că era gata să intre în lumea cealaltă și că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă… Constantin Oprișan plângea pentru că-l forțasem să se întoarcă. În câteva minute a murit. Înainte de a muri, a spus: «Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriți în această celulă»”[31]. Filosoful-poet și mucenic care plănuia să scrie o epopee a spiritului în 12.000 de versuri din care s-au păstrat doar 200 de strofe, grație memoriei prodigioase a părintelui Calciu, avea să lase în urmă lumea prăbușită, ca după un cataclism a celor „trei oameni rămași într-un pustiu al disperării”. Scos la lumină din cascadele de întuneric ale Jilavei în spetezele de raze ale soarelui văratic, trupul despuiat și străveziu al lui Costache purtând pe piept o floare albastră, este îmbrăcat în veșmântul luminos de mire, iar sufletul e împodobit cu odăjdiile de har ale muceniciei:  „Aşa l-am lăsat pe Costache, strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, Lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea”… (Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa).

Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape și pentru cei care îl prețuiesc de departe, Constantin Oprișan rămâne biruitorul mucenic și mărturisitorul neînfrânt în crâncena bătălie dusă cu puterile întunecate ale iadului comunist. Cu siguranță, „va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită”[32].

[1] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Ed. Scara, București, 2001, p. 102.

[2] în Permanenţe, martie 2002.

[3] Idem

[4] Alexandrina Teglariu Voinea, Lacrima prigoanei, Ed. Gordian, 1994, p. 66.

[5] Idem

[6] Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ediția a treia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

[7] Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării, ediția a doua, Ed. Scara, București, 2001, p. 103.

[8] Idem, p. 102.

[9] cf. Alin Mureșan, Cronica unei sinucideri asistate, ed. a II-a, Ed. Polirom, Iași, p. 210.

[10] Dragoș Hoinic, Reeducarea. Primele semnale, în Arhivele totalitarismului, anul VI, nr. 18/ 1998, p. 182.

[11] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, vol. II, p. 89.

[12] Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, ediția a treia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

[13] Idem

[14] Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.

[15] Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române, Ed. Majadahonda, București, 1995, p. 25.

[16] Neculai Popa, Coborârea în Iad, Ed. Vremea, București, 2009, p. 115.

[17] Ioan Muntean, La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla şi Aiud, Ed. Majadahonda, București, 1997, p. 46.

[18] Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.

[19] Virgil Ierunca,  Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, București, 1990, p. 15.

[20] Ştefan Ioan I. Davidescu, Călăuză prin infern, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pp. 210-232.

[21] Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 55.

[22] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, București, 2006, p. 55.

[23] Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediția a II-a, Ed. Antim, 2002, pp. 272-274.

[24] Idem

[25] Neculai Popa, op. cit., p. 116.

[26] Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, în Prefața cărții Pitești de D. Bacu.

[27] Extras din The Orthodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997.

[28] Idem

[29] Pr. Gheorghe Calciu în Tinerii vremurilor de pe urmă. Ultima şi adevărata răzvrătire, Ed. Sofia, 2002, p. 11.

[30] Idem

[31] Ibidem

[32] Octavian Voinea, op.cit., p. 26.

(Articol preluat din cartea Sfinții închisorilor, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă)