DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEI

DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEIANII DE FORMARE PE TĂRÂMUL MEDICINEI

„Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu”.

Adeseori implacabila trecere a timpului așterne uitarea peste vieți pilduitoare cum a fost cea a savantului român Nicolae Paulescu, genialul fiziolog și descoperitor al insulinei. Însă, nevoia de modele ale unor oameni care au reușit să transcendă realitatea materială a lumii și să o circumscrie adevărului divin ne îndeamnă la o continuă anamneză și întoarcere în timp. Cu 150 de ani în urmă, pe 8 noiembrie 1869, în casa de pe Calea Moșilor a negustorului Costache Paulescu și a Mariei Paulescu, vedea lumina zilei viitorul „profesor de fiziologie de renume internațional și doctrinarul unic al naționalismului creștin”[1], Nicolae Constantin Paulescu. Pasiunea pentru științele naturale, fizică și chimie, vădită încă din primii ani de școală, îi va defini înclinarea de mai târziu către studiul medicinii, iar ușurința de a deprinde limbile străine clasice și moderne îi va înlesni studiul în străinătate. Încă de la o vârstă fragedă, vorbea fluent limba franceză și putea să citească în original lucrările clasice ale literaturii latine și grecești. După ce termină clasele elementare la Școala primară de băieți nr. 1, Culoarea de Galben (1880) și pe cele liceale la Gimnaziul Mihai Bravul (1888), Nicolae C. Paulescu pleacă la Paris să studieze medicina într-o epocă bântuită de prejudecata incompatibilității dintre religie și știință: „La 17 ani eram și eu materialist – mărturisește Paulescu – pentru că nu aveam decât o sumă restrânsă de cunoștințe asupra naturii. Așa că, neavând simț critic, credeam tot ce auzeam și citeam, pentru că mă lăsasem prins în cursa perfidei afirmații că oamenii de știință sunt toți materialiști. Dacă din nenorocire, facultățile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, atunci aș fi și astăzi o victimă a acestei doctrine”[2].

După 9 ani de trudă asiduă, va obține titlul de Doctor în Medicină cu teza Recherches sur la structure de la rate (Cercetări asupra structurii splinei). Va aprofunda cunoștințele teoretice, lucrând în spitalele din Paris, mai întâi ca extern la spitalul parizian Hôtel-Dieu (1891-1894) în serviciul profesorului Étienne Lancereaux, ilustru clinician și anatomo-patolog și apoi ca intern (1894-1897) sau ca medic secundar (1897-1900) la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours, fiind adjunct al profesorului Lancereaux și secretar de redacție al revistei Journal de Médecine Interne. Între anii 1897-1898 a urmat și cursurile de chimie biologică și fiziologie generală la Facultatea de Științe din Paris, obținând în 1899 titlul de Doctor în Științe cu lucrările Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mișcărilor respiratorii și cardiace sub influența diverselor poziții ale corpului și Cauzele determinante și mecanismul morții rapide consecutivă trecerii de la poziția orizontală la cea verticală.

Cel dintâi care va descoperi genialitatea românului Nicolae Paulescu, renumitul medic și cercetător, Étienne Lancereaux, va duce o luptă aprigă cu patronajul spitalului Hôtel-Dieu, pentru a-l accepta în personalul său format exclusiv din catolici și pe ortodoxul Paulescu, care era atât de intransigent în privința credinței în care se născuse încât nu concepea să și-o schimbe de dragul carierei. Probitatea profesională și verticalitatea morală ale vestitului clinician Lancereaux vor câștiga admirația și recunoștința de o viață ale tânărului medic român care consemna mai târziu: „Lancereaux a fost omul de geniu, care nemulțumit de rutina și de obscuritățile clasicismului medical, a construit Medicinii, piatră cu piatră, un palat măreț și splendid, în care se vede clar. Ați putea bănui că entuziasmul meu se explică prin faptul că am fost instruit la școala acestui Maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate cuvintele pe care le pronunță și să probeze tot ce afirmă. Ei bine! – o strig sus și tare: omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca Lancereaux. Numai el a înțeles importanța noțiunii filosofice de cauză și prin ea a pus Medicina pe calea adevăratei științe. Pot spune că Lancereaux a fost pentru Medicină, ceea ce a fost Claude Bernard pentru Fiziologie sau Pasteur pentru Microbiologie”[3]. Principiul cauzalității așezat de savantul francez la baza cercetării științifice în domeniul Medicinii îl va ajuta pe discipolul său român să pătrundă sensul întregii creații în lumina singurului său Creator: „Adevărata știință este cunoștința prin cauze, iar cine studiază cauzele secundare e forțat de însăși logica științifică să se ridice până la cauza primă, adică până la Dumnezeu. Omul de știință nu se poate deci mulțumi să zică: Credo in Deum[4]. El trebuie să afirme: Scio Deum esse[5]”.

DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEICERCETĂTOR ÎN LABORATOARELE DE LA SORBONA

„Nimic nu este mai interesant și mai instructiv ca polemica științifică”.

Sârguința neobosită în cercetare a tânărului român de numai 26 de ani în laboratoarele Sorbonei nu va scăpa neobservată ochiului vigilent al renumitului fiziolog Dastre care îi încredințează misiunea de a studia și de a edifica câteva dintre numeroasele puncte obscure asupra Fiziologiei sângelui. Rezultatul cercetării lui va apărea publicat în prima sa lucrare de Fiziologie, Cercetări asupra coagulabilității sângelui hepatic în care va demonstra că alți doi oameni de știință francezi care studiaseră subiectul, se înșelaseră în experiențele lor și ajunseseră la concluzii eronate. Va reface cu meticulozitate și cu mult tact experimentele autorilor francezi și le va completa pentru ca „rezultatele să fie clare, precise și evidente”. „Spiritul cu adevărat științific – constata Paulescu, citându-l pe Claude Bernard – trebuie să ne facă modești și binevoitori. Noi toți știm, în realitate, prea puține lucruri și suntem cu toții expuși greșelii în fața dificultăților imense pe care ni le oferă investigația în fenomenele naturale”. Dotat cu „o predilecție specială pentru discuția științifică”, Nicolae Paulescu va reuși să răstoarne printr-o argumentație imbatabilă teoriile unor fiziologi renumiți ai vremii, precum Laborde, Gley și Camus. „Nimic nu este mai interesant și mai instructiv ca polemica științifică”, susținea marele savant român. „Nimic însă nu este mai dificil ca menținerea discuției pe tărâmul pur științific, căci, pentru aceasta, trebuie ca aceia care discută să întrunească câteva calități care, din nefericire, nu sunt inerente științei și anume: un temperament calm, o educație aleasă și mai cu seamă o doză mare de stăpânire de sine”.

La îndemnul lui Lancereaux, Paulescu se va concentra încă din anii 1893-1894 pe studiul fiziologiei și patologiei ficatului și pancreasului. După 25 de ani de cercetări asidue, genialul doctor Nicolae Paulescu va descoperi remediul diabetului, publicând rezultatele investigațiilor sale clinice și experimentale în lucrarea Traité des maladies du foaie et du pancréas (Tratat despre bolile ficatului și pancreasului). Alături de colegul său, chirurgul Paul Reynier, se va dedica studiului patogeniei gușei exoftalmice, descoperind ca remediu tratamentul cu sulfat de chinină. Tot în laboratoarele de la Sorbona va face o serie de cercetări asupra funcțiunii limfatice și va începe studiul asupra splinei, organ despre care știința nu poseda decât date contradictorii, publicând în anul 1897 un articol complex asupra Histologiei patologice a splinei paludice și demonstrând că „splina nu are nicio influență asupra creșterii omului, iar absența ei nu se traduce prin nicio tulburare funcțională manifestă”. Preocupat și de fiziologia mai multor substanțe medicamentoase, va efectua cercetări asupra anestezicelor și a somniferelor, dornic să găsească un nou compus al morfinei. Interesat totodată să demonteze mecanismul morții subite ca și sincopa, va cerceta între anii 1899-1901 fenomenul morții rapide în urma schimbării poziției corpului din starea orizontală în cea verticală.

Însă revoluția majoră pe care Lancereaux și Paulescu o vor produce în domeniul Medicinei pornea de la ideea că „nu există maladii ale organelor, ci numai maladii generale ale întregului organism, localizându-și fiecare efectele asupra unuia sau altuia dintre țesuturile economiei”. Doctorul F. Helme scria despre viziunea inovatoare a celor doi reputați medici: „Ideea conducătoare a d-lor Lancereaux și Paulescu este filosofică. Ei au arătat că poți îmbrățișa deodată toată Patologia, cu condiția de a te așeza suficient de sus în observatorul tău; au dovedit tot avantajul ce poate fi cules, din punct de vedere didactic, din priceperea cauzelor ce produc bolile și au contribuit, astfel, la lupta contra risipirii Medicinei în specialități, unde fiecare fixați pe un fragment de mozaic, devine din ce în ce mai incapabil să prindă întregul și să-i înțeleagă sensul”.

PROFESOR DE FIZIOLOGIE LA BUCUREȘTI ȘI DESCOPERITOR AL PANCREINEI

În anul 1900, cercetătorul român de reputație internațională alege să revină în țara natală ca profesor la catedra de Fiziologie de la Facultatea de Medicină din București pe care o va conduce până la sfârșitul vieții și ca Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din București (astăzi Spitalul de Endocrinologie C. I. Parhon), refuzând propunerea de a preda la Universitatea din Fribourg (Elveția) și de a rămâne la Paris în calitate de urmaș al lui Lancereaux. Va reveni la Paris un an mai târziu pentru a-și susține cea de-a doua teză de doctorat în Chimie biologică, cu titlul Étude comparative de l’action des chlorures alcalines sur la matière vivante (Studiu comparativ asupra acțiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii).

Reîntors în săracele laboratoare de la București își va canaliza munca de cercetare asupra glandei hipofize, publicând în anul 1906 lucrarea Hipofiza creierului, în care prezenta pentru prima oară o metodă inedită de investigare a glandei, adoptată încă de atunci în știință sub numele de „procedeul Paulescu”. Între anii 1911 și 1913, ilustrul cercetător și profesor se va apleca asupra studierii diabetului, inovând o tehnică operatorie de extirpare a pancreasului care garanta reușita deplină a intervenției. Anii înnegurați ai Primului Război Mondial, în timpul cărora Nicolae Paulescu va activa în cadrul Crucii Roșii la spitalul Pitar Moș, îl vor sili să-și întrerupă cercetările pe care le va relua în 1919.

În anul 1921, Nicolae Paulescu prezenta lumii medicale descoperirea tratamentului științific al diabetului pe care l-a numit pancreină. În luna noiembrie a aceluiași an, profesorul american de Fiziologie, Ernest L. Scott, de la Universitatea Columbia din New York, îl ruga pe Paulescu într-o scrisoare să-i încredințeze prepararea și răspândirea noului medicament. Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor și Comerțului din România brevetul de invenție Pancreina si procedura fabricației sale. În acest act oficial se preciza: „Dau acest nume substanței active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanță are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei și pentru ca pancreina să fie întrebuințată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantități, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic invențiunea produsului organic pancreina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

DR. NICOLAE PAULESCU, APOSTOLUL FIZIOLOGIEI ROMÂNEȘTI ȘI DESCOPERITORUL INSULINEIÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI ȘI A DREPTĂȚII

„Îmi este imposibil să suport un alt viciu, încă și mai ignobil, care este furtul proprietății științifice a altuia”.

Sfătuit de cercetătorii din țară să refuze propunerile venite de peste hotare și să încredințeze prepararea revoluționarului medicament laboratoarelor românești, Paulescu va aștepta un an și jumătate finanțarea necesară preparării și distribuirii în lume a binefăcătorului remediu, până în clipa în care doi cercetători canadieni, complet necunoscuți în lumea medicală, își vor însuși rezultatele investigațiilor profesorului Nicolae Paulescu, denumind noul medicament insulină și devenind laureați ai premiului Nobel, în anul 1923. În ciuda dovezilor incontestabile publicate de savantul român, protestele lui se vor izbi de surzenia ignorantă a Comitetului Nobel și a unor colegi de breaslă. Cu sufletul plin de amărăciune, Paulescu consemna: „Astfel, unii m-au furat, în timp ce alții caută să-mi înăbușe protestele. Și aceasta se petrece în sânul «cinstitei» familii a Oamenilor de Știință! Cred că trebuie să semnalez aceste penibile tribulațiuni elevilor mei, care vor întreprinde lucrări științifice, pentru ca ei să știe ce îi așteaptă din partea confraților puțin scrupuloși. Altădată credeam și propovăduiam că un savant poate lucra în toată securitatea, fiindcă eram convins că data publicațiilor sale îl pune la adăpost de orice nedreptate. Din nenorocire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înșelat cu totul în această privință. Nu sunt stăpânit de orgoliu și combat, din toate puterile mele acest viciu blestemat. Și într-adevăr publicând descoperirea mea, nu am făcut niciun fel de «reclamă», păstrând modestia, care mi se pare o calitate esențială a oricărui om ce lucrează pentru știință. Însă îmi este imposibil să suport un alt viciu, încă și mai ignobil, care este furtul proprietății științifice a altuia. Și ar fi dezastruos dacă asemenea procedee necinstite s-ar introduce în Știință, care trebuie să fie curată și nepătată ca Adevărul pe care îl reprezintă”. Recunoașterea unanimă în lumea medicală a adevăratului descoperitor al insulinei se va întâmpla peste câteva decenii, în 1969, când fiziologul scoțian Ian Murray va iniția o campanie internațională pentru redresarea nedreptății făcute savantului român cu ani în urmă. În același an, 1969, după 38 de ani de la moartea sa, lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele pentru descoperirea insulinei de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreședintele Fundației Nobel, care, conform statutelor Comitetului excludea, însă, posibilitatea unei reparații oficiale, exprimându-și doar speranța că „opera de pionierat” a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile științifice internaționale.

PRINCIPIILE CREȘTINE ALE FIZIOLOGIEI PROFESORULUI N. PAULESCU

Ideea de «Dumnezeu» este o noțiune fundamentală fără de care știința cade în absurd.

În ciuda strâmbătății și micimilor omenești, fiind înzestrat cu o capacitate unică de critică și de sinteză, eruditul fiziolog român a dominat ca nimeni altul „vastul imperiu al fenomenelor biologice și mecanismul complicat al bolilor” (prof. Michăilescu). Pentru cei care au lecturat cu atenție și fără idei preconcepute, Tratatul său de fiziologie, Paulescu rămâne cel mai fin și convingător exeget „științific” al divinității prin studiul fenomenelor vitale. Ceea ce transcende materia este „uriașa simbioză, strânsa dependență reciprocă ce unește ființele viețuitoare ca și admirabila armonie ce domină întreaga creație”, pe care o numește plin de admirație, „Împărăția lui Dumnezeu”. Trăitor profund al poruncilor evanghelice, Paulescu își va încheia a doua carte de Fiziologie filosofică cu mărturisirea: „Știința vieții m-a determinat să afirm, într-o lecție anterioară: «Cred în Dumnezeu». Aceeași știință mă determină astăzi să adaug: «Și în Iisus Hristos»”. Apărător al adevărului creștin revelat în viața omului prin lucrarea harului dumnezeiesc, renumitul fiziolog avea să exclame în a treia operă de Fiziologie filosofică: „Mă închin înaintea acestui spirit al Adevărului, strigând din adâncul sufletului meu: «Cred în Duhul Sfânt»”. Cu același simț de răspundere pe care îl probase în toate cercetările sale medicale, va interpreta din punct de vedere științific și creștin Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria, accentuând că „mijlocul lor de luptă este scârbos și blestemat: minciuna” și că el definește exclusiv puterea răului. Paulescu vedea în Biserica Ortodoxă zidul de apărare împotriva expansiunii maleficului în societatea timpului său: „Omenirea își găsește în Biserica creștină Organizația ideală, stabilită de Dumnezeu însuși, grație căreia va scăpa de urgia războaielor și de primejdia exterminării de către evrei. Pot deci să închei cu a patra formulă a Simbolului creștinesc: «Cred într-una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică» care aduce pe pământ Pacea fără sfârșit a Împărăției lui Dumnezeu”. Principiile creștine, după care profesorul Paulescu își va conduce întreaga viață, contraziceau mentalitatea științifică a timpului său. Stupoarea colegilor săi de breaslă nu îi va micșora râvna de a propovădui studenților săi mesajul său creștin, de la pupitrul catedrei Facultății de Medicină, vreme de 31 de ani: „Ca profesor, Paulescu era o figură covârșitoare. Lecțiile lui de fiziologie erau extrem de impresionante. Care dintre noi nu a fost cuprins de emoție când în fața unei studențimi atente și iubite, evoca existența dumnezeirii, a acelei forțe supreme în care el credea cu o convingere neclintită. Viața lui, pe care o petrecea mare parte în laborator, a fost o perseverentă și dezinteresată cercetare a adevărului și o străduință continuă și neobosită pentru alinarea durerilor omenirii. În aceasta punea el tot sufletul, pentru că o considera suprema țintă a vieții lui”, își amintește doctorul Aurel Abramovici. Exigent cu sine până în cele mai mici amănunte, profesorul Nicolae Paulescu s-a călăuzit în toată cariera sa didactică după un crez pe care l-a respectat întotdeauna cu multă scumpătate: „Profesorul trebuie să cântărească toate cuvintele pe care le pronunță și să probeze tot ce afirmă”. Adversar înverșunat al duplicității și al înțelesurilor ambigue, nu admitea să afirme nimic care să nu poată fi imediat dovedit. „Cu toată șubreda lui sănătate a fost un profesor model, savant pasionat de știința lui și extrem de conștiincios în îndeplinirea datoriilor. Orele lui de curs aveau seriozitatea, demnitatea și măreția unui oficiu sacerdotal. Era sever, dar drept și imparțial cu studenții pe care-i iubea ca pe copiii săi. Nu cred să existe vreun student care să se poată plânge că a fost respins la examen știind materia sau să se laude că l-a trecut fără să fi citit, ori că vreunui student i s-au făcut șicane sau a luat o notă mai mică fiind de altă confesiune”, mărturisea prof. C.N. Michăilescu.

PEDAGOGIA HRISTICĂ A DISTINSULUI PROFESOR

„…Urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însuși Dumnezeu”.

Prezent la cursul de excepție al profesorului Paulescu ținut în ziua de 12 mai 1913, dr. V. Trifu evocă cu multă gratitudine ceea ce i se pare a fi fost „cea mai frumoasă lecție rostită undeva în lume” începută de savantul român de la interpretarea cuvintelor Mântuitorului de la Matei XXV, 31-40: „«Iar când va veni Fiul Omului întru mărire (…). El va zice celor de-a dreapta Sa: veniți binecuvântații Părintelui Meu de moșteniți împărăția care vă este gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci (…) bolnav am fost și M-ați îngrijit (…). Atunci vor răspunde Lui drepții, zicând: Doamne, când Te-am văzut bolnav și am venit la Tine? Și răspunzând, Împăratul va zice lor: Amin zic vouă: de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie mi-ați făcut-o». «Cu alte cuvinte» – zicea profesorul – «Dumnezeu vrea ca iubirea pe care I-o datorează oamenii să se reverse asupra oamenilor săraci». Și termina astfel: «În spital veți mai găsi și oameni de alte nații, ca unguri, greci, ovrei…, nații chiar dușmane nouă și care duc în contra noastră o luptă pe viață și pe moarte. Or, toți acești oameni, buni sau răi, virtuoși sau vițioși, conaționali sau inamici, primesc în spital aceleași îngrijiri, fără să se țină seama de meritele sau de nemernicia lor. Sunt unii medici de spital cupizi și avari care fac vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturilor. Sunt mulți alți medici de spital orgolioși cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei și consideră pe bolnavi ca pe niște obiecte de studiu. Ei sunt mulțumiți când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă vreo comunicare la o societate savantă sau să-și publice observația într-o gazetă medicală, dar îl resping sau nu se ocupă deloc de sărmanul bolnav care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor. Mai sunt și medici de spital cărora, în lipsa unei educații creștine, li s-a atrofiat fibra idealului și au căzut în indiferență, devenind pur și simplu un fel de trântori care pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puțin. Acest soi de medici paraziți roiesc pretutindeni și constituie o adevărată plagă socială.

Dumneavoastră, însă, să nu urmați aceste păcătoase exemple! Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și de orgoliu, lepădați-vă și de trândăvie și dați-vă cu totul bolnavilor, cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți. Și dacă voiți să fiți perfecți, culegeți fructele ce se vor dezvolta din sămânța pe care am semănat-o astăzi în sufletele dumneavoastră tinere și generoase și, urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă, ci ca pe însuși Dumnezeu»”[6].

Un medic imoral, incapabil de dăruire până la uitare de sine pentru cei umili și oropsiți era pentru neprihănitul profesor un eșuat pe tărâmul accidentat și plin de neprevăzute încercări al practicii medicale: „Medicul trebuie să fie, în același timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jertfește pentru alții, până la moarte; în sfârșit, să fie un apostol al omenirii, sau mai bine zis un apostol al moralei… Prin profesia sa, medicul devine prietenul și confidentul celor ce suferă, fie ei bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, care-l ascultă și se supun prescripțiilor lui. Or, cum un medic instruit cunoaște instinctele – și prin urmare și patimile – îi este ușor ca, prin grai și prin exemplu, să lumineze omenirea și să-i îndrume educația socială care combate aceste patimi”.

Dăruit de Dumnezeu cu un suflet sensibil care vibra la bolile pacienților săi, doctorul Nicolae Paulescu se identifica adeseori cu suferințele lor și se ferea să judece oameni și fapte după aparențele exterioare care deveneau greu de suportat pentru unii dintre discipolii săi: „Într-o zi, pregătindu-se să asculte pe un bolnav adus de unul dintre servitorii Facultății, văzu păduchi pe spatele lui. Liniștit, îl șterse ușor cu palmele, ca să înlăture păduchii, aruncându-i pe mozaicul laboratorului și începu să-l asculte, lipindu-și urechea de spatele gol. Laborantul doctorului, văzând mizeria pe care suferindul o lăsase pe pardoseala cabinetului, a exclamat nemulțumit, în barbă: «Și acesta fu cu păduchi!». Profesorul a prescris bolnavului rețeta în care a înfășurat și o sumă de bani, a condus pacientul până la ușă, după care i-a replicat tăios ajutorului său: «Ia mai taci din gură! Și nu te apuca ca un năuc să spui cuiva… să nu-l umilești. Cine știe de unde i-a luat?… Bietul om… Parcă a vrut el să-i ia?!»”.

Angajat zi de zi în lupta cu patimile care desfigurează și urâțesc chipul lui Dumnezeu din om, nobilul profesor Paulescu amenda cu asprime orice dezlănțuire de trufie: „Această nefastă patimă infestează pe orice om, făcându-l să nu se mulțumească cu starea în care se află și să se revolte în contra lui Dumnezeu care nu îl pune deasupra semenilor săi. „Veți fi ca niște dumnezei», murmură diavolul trufiei în surdină tuturor oamenilor mari și mici, bogați și săraci, tineri și bătrâni. Și toți sunt cuprinși de dorința nebună de a părea mai mult decât sunt în realitate, adică: mai tineri, mai bogați, mai sus-puși. Toți vor laude, onoruri, osanale, ca și când ar fi dumnezei. Astfel, flagelul mândriei și al îngâmfării se întinde asupra întregii Omeniri”, scria în lucrarea sa:, Cele patru patimi și remediile lor.

DOCTRINARUL UNIC AL NAȚIONALISMULUI CREȘTIN”

Pentru Nichifor Crainic, doctorul Nicolae Paulescu nu a fost doar geniul științei medicale care a combătut cu o rigoare științifică ireproșabilă teoriile evoluționiste ale lui Ch. Darwin și pe cea a recapitulării aparținând lui Müller Haeckel. El a fost mai cu seamă fondatorul naționalismului creștin și doctrinarul unic al acestuia. „Nicolae Paulescu e pur și simplu genial când definește patima în raport cu instinctul”, consemna cu admirație marele gânditor interbelic. „Patima e abaterea unui instinct de la funcția și de la scopul normal, abatere în care voluptatea care e un mijloc accesoriu, devine un scop în sine (…). Ce e naționalismul în lumina concepției lui Paulescu? Naționalismul e un instinct natural. Și anume instinctul social de mare amploare al iubirii de nație. Adversarii naționalismului sunt tocmai patimile sociale născute din devierea instinctelor naturale de societate (…). Dar unde Nicolae Paulescu se ridică într-adevăr la înălțimi de dascăl unic al vremii noastre e în demonstrarea patimilor de proprietate și de dominație, ca abateri de la sfintele instincte naturale respective. Patima de proprietate, el o vede reprezentată în cele trei sisteme politice care au anarhizat lumea modernă: liberalismul, socialismul și bolșevismul. Patima de dominație, al cărei izvor e orgoliul luciferic, Paulescu o vede întrupată în duel, în lux, în modă, în abuzul de putere, în tiranie, în demagogie, dar mai cu seamă în tendința de dominație universală specifică iudaismului. Francmasoneria și organizația cahalului – statul iudaic supranațional – sunt formele acestei patimi funeste (…). Ce este creștinismul în doctrina lui Paulescu? Creștinismul e remediul dumnezeiesc al tuturor patimilor”. Concepțiile naționaliste de extremă dreapta ale consacratului cercetător român vor suscita numeroase controverse care continuă să influențeze până astăzi lumea medicală și nu numai. De pildă, în anul 2005, după studierea scrierilor antisemite ale lui Nicolae Paulescu, organizația International Diabetes Federation a decis să renunțe la orice asociere cu Nicolae Paulescu și să nu accepte decernarea de premii în numele lui la congresele organizației. Fondator al Uniunii Naționale Creștine în 1922, alături de Al. C. Cuza, Paulescu a fost și vicepreședintele Ligii Apărării Naționale Creștine și membru în Senatul Mișcării Legionare, devenind martorul principal al apărării în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din 23 martie 1924, unde declara: „Cauza ajunsă înaintea domniilor voastre este conspirația Forțelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la suveranitate și de a fonda aici în spațiul carpato-ponto-dunărean Israelul european. Israelul european: stat bi-național cu evreii clasa conducătoare și exploatatoare în calitate de națiune învingătoare și cu noi, românii, clasa subordonată și exploatată în calitate de națiune învinsă”[7]. Viziunea sa politică va cântări mult în tergiversarea recunoașterii pe plan național și internațional a meritelor savantului român, de la neacordarea premiului Nobel pentru descoperirile sale până la reacțiile fățișe de împotrivire ale organizațiilor evreiești din România față de intenția conducerii spitalului parizian (unde Paulescu a lucrat atâția ani) de a ridica un bust cercetătorului român, în anul 2003.

Într-o scrisoare pe care Cincinat Pavelescu, vărul primar al lui Nicolae Paulescu, i-o trimitea de la Paris în anul 1921, regăsim un succint portret al marelui fiziolog care ne ajută să înțelegem de ce geniul lui Paulescu nu și-a găsit locul în lumea obtuză în care a trăit: „Tu ești un sfânt și ai o minte largă, întărită de o voință neînduplecată și de o putere de renunțare excepțională. După tine va rămâne o operă întreagă și pilda unei vieți de apostol”. Armonia deplină între amploarea gândirii lui Paulescu și viața lui, îl făcea pe Nichifor Crainic să exclame: „Nicolae Paulescu e, dintre toți doctrinarii noștri vii sau morți, singurul care nu aparține trecutului. Nicolae Paulescu e naționalist adevărat și creștin adevărat. De aceea, el nu aparține trecutului, ci e singurul care întrupează, în doctrina și în viața lui, anticiparea viitorului. Tipul românului naționalist-creștin de mâine nu ni-l putem închipui decât după modelul lui Paulescu (…). El e mai mult decât doctrinar: el e profetul României naționaliste și creștine”.

LA CAPĂT DE DRUM, ÎN CHINURILE BOLII

„La moartea mea să nu se puie ca doliu decât un steag negru, la poartă. Dricul să fie negru și să aibă numai doi cai. Iar slujba religioasă să fie celebrată de un singur preot”.

Ultimele clipe de viață ale marelui fiziolog român au fost cu adevărat mucenicești. Va purta până la moarte cu demnitate și împăcare chinurile unui cancer localizat la vezica urinară și depistat în primăvara anului 1931. Intervenția chirurgicală suferită pentru extirparea tumorii care, la început, părea a fi de natură benignă, nu va opri însă înaintarea galopantă a cumplitei maladii. Durerile trupești insuportabile vor fi dublate de o înverșunată încleștare a sufletului său cu duhurile întunericului. Dr. V. Trifu își amintește: „Într-o zi, l-am găsit congestionat, parcă strâns de gât; se lupta cu cineva nevăzut de mine și gemea: «Nu, nu, lasă-mă!… Nu mă lepăd, nu mă lepăd de Hristos!» Totuși cu patru zile înainte de a muri, deși agravarea aceasta se accentua, profesorul se liniști ca prin farmec. Chemă pe toți prietenii și elevii săi; le vorbea senin și calm, le mulțumea, le da indicații”.

În ziua prăznuirii Marii Mucenițe Marina, pe 17 iulie 1931, profesorul Nicolae Paulescu își lua rămas bun de la lume și își încredința sufletul neprihănit în mâinile Doctorului ceresc: „A trăit ca un ascet ortodox și a murit în paradisiacă seninătate sufletească, primind Sfintele Taine din mâna părintelui Ghiță de la biserica lui parohială din București cu hramul Sf. Mina. Viața lui a fost aproape ireproșabilă, ca a sfinților. Ce pildă de naționalism creștin ne-a lăsat omul acesta care își îngenunchea geniul și imensa-i știință în fața Sfântului Potir și care a lăsat ca rămășițele lui pământești să fie înfășurate în flăcările tricolorului românesc! Dacă e cineva în personalitatea căruia doctrina și practica sunt una, acesta este doctorul Nicolae Paulescu. Existența lui întreagă e o capodoperă a spiritului” (Nichifor Crainic).

[1] Nichifor Crainic în art. Nicolae Paulescu, fundatorul naționalismului creștin.

[2] N. Paulescu în Ideea de Dumnezeu în știință.

[3] N. Paulesco, Lancereaux (1829-1910) în Traité de Médecine, t. IV, p. 5.

[4] trad din lat.: „Cred în Dumnezeu”.

[5] trad. din lat.: „Știu că Dumnezeu există”.

[6] cf. Dr. V. Trifu în Doctorul Nicolae C. Paulescu sau știința mărturisitoare, Ed. Christiana București, 2019, pp. 71-72.

[7] Cf. Șerban Milcoveanu în Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, 2007.

(Articol publicat în Revista Atitudini Nr. 61)

POMELNICE ȘI DONAȚII

Dacă doriți să contribuiți în sprijinul activităților mănăstirii noastre, ctitorie a vrednicului de pomenire Arhimandrit Justin Pârvu, o puteți face folosind formularul de plată de mai jos…

Amintim faptul că mănăstirea noastră deservește activitățile caritabile ale Fundației Justin Pârvu, care deține Azilul pentru bătrâne – ”Sf. Spiridon”, precum și căminul pentru copii – „Acoperământul Maicii Domnului”, unde maicile se silesc să-i îngrijească cu dragoste și rugăciune ca pe Însuși Hristos Domnul.

Valoarea donației
Frecvența donației

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Descoperă mai multe la ATITUDINI - Mănăstirea Paltin

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura