Vă prezentăm extrase din cartea prof. Ioan Vlăducă, Răspunsuri la 100 de întrebări despre monofizism, ca să facem cunoscut cum s-a ajuns la recunoaşterea ereziei monofizite ca fiind ortodoxă! Totul sub umbrela ereziei ereziilor – ECUMENISMUL.
Întrebare: Care au fost întâlnirile de dialog între reprezentanții ortodocşi şi cei necalcedonieni?
 Răspuns: În anul 1963, Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C. E. B.) a aprobat înființarea unui Comitet de coordonare care să conducă dialogul dintre ortodocşi şi monofiziți, ținând legătura cu C. E. B.
Comitetul de coordonare a organizat prima întâlnire cu caracter neoficial la Aarhus, în Danemarca, în anul 1964.
A doua întâlnire neoficială a fost organizată la Bristol, în Anglia, în anul 1967.
În anul 1970 a fost convocată a treia consfătuire neoficială, la Geneva.
A patra consfătuire neoficială a avut loc la Addis-Abeba, în Etiopia, în anul 1971.
La finalul fiecărei întâlniri neoficiale a fost adoptată o Declarație comună.
Au urmat apoi patru întâlniri oficiale.
Prima întâlnire oficială a fost organizată în 1985 la Centrul ecumenist de la Chambesy, din Geneva.
A doua întâlnire oficială a avut loc la mănăstirea Amba Bishoy din Egipt, în 1989. A fost adoptată prima Declarație comună.
A treia întâlnire oficială a avut loc la Chambesy, în 1990. A fost adoptată a doua Declarație comună.
A patra întâlnire oficială a avut loc tot la Chambesy, în 1993. În încheierea acestor discuții a fost adoptat Comunicatul final.
Întrebare: Ce s-a discutat la întâlnirile neoficiale?
Răspuns: La întâlnirile neoficiale s-au discutat aspecte referitoare la hristologie, la Sfintele Sinoade Ecumenice şi la posibilitatea ridicării anatemelor.
Necalcedonienii, considerându-se ortodocşi, au criticat mai multe aspecte ale credinței adevăraților ortodocşi.
„În cadrul Dialogului neoficial, partea necalcedoniană a adus câteva reproşuri esențiale calcedonienilor, cu privire la concepția acestora despre cele două firi şi, în acelaşi timp, a insistat asupra ortodoxiei credinței sale.”[1]
Monofiziții i-au acuzat pe nedrept pe ortodocşi că la Sinodul de la Calcedon „s-a compus o nouă definiție de credință contrară hotărârii Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes şi s-a acceptat Tomos-ul lui Leon, care era nestorian.”[2]
Monofiziții au combătut expresia ortodoxă „în două firi” şi au afirmat că „Hristos are o fire compusă.”[3]
Partea necalcedoniană a mai susținut în mod nedrept că „partea calcedoniană condamnă doar de formă învățătura nestoriană, pentru că, spunând două naturi, două acțiuni şi două lucrări, se înțeleg două Persoane perfecte şi distincte, conform învățăturii lui Nestorie.”[4]
Întrebare: Cum au reacționat delegații ortodocşi la aceste erezii ale necalcedonienilor?
 Răspuns: În ciuda ereziilor necalcedonienilor, ambele părți au afirmat în declarațiile comune: „Noi ne recunoaştem unii pe alții în aceeaşi credință ortodoxă a Bisericii”[5] şi „În esența dogmei hristologice, ambele noastre tradiții, cu toate cele cincisprezece veacuri de despărțire, se află într-un adânc şi deplin acord cu Tradiția generală a Bisericii, una şi nedespărțită.”[6]
Întrebare: Cum se explică această cedare din partea ortodocşilor? Nu cumva a existat o influență din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor?
Răspuns: Consiliul Ecumenic al Bisericilor a impus scopul acestui dialog şi a trasat liniile directoare.
Dialogul neoficial a început la Aarhus (1964) cu ceea ce ar fi trebuit să fie concluzia finală a întregului dialog: „Noi ne recunoaştem unii pe alții în aceeaşi credință ortodoxă a Bisericii.”
Profesorul grec Karmiris, participant la dialog, a criticat cele patru întâlniri neoficiale, arătând că acestea „au fost organizate de reformații din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, de unii dintre teologii ortodocşi de la Geneva, aliați ai lor, şi de teologii necalcedonieni.”[7]
Întrebare: Ce s-a discutat la întâlnirile oficiale?
 Răspuns: La întâlnirile oficiale s-au continuat discuțiile referitoare la hristologie şi la Sinoadele Ecumenice. Partea necalcedoniană a fost însă mult mai subtilă decât la întâlnirile neoficiale. Ea a reuşit să introducă erezii fine în Declarațiile comune, fără ca reprezentanții ortodocşi să observe (sau fără să arate că au observat). Astfel, se afirmă că „cele două familii sunt de acord să condamne erezia eutihiană”[8], fără a condamna ereziile severiene. Aceasta deoarece necalcedonienii actuali nu sunt monofiziți eutihieni, ci monofiziți severieni.
Se mai declară că „cele două familii sunt de acord că naturile, cu propriile lor energii şi voințe, sunt unite ipostatic şi natural”[9] Se contrazice astfel învățătura ortodoxă conform căreia firile sunt unite ipostatic, nu şi natural; adică sunt unite într-un singur Ipostas, nu într-o singură natură.
Se mai afirmă că cele două firi „se disting doar în gândire”[10], deci nu în realitate. Dacă în realitate firile nu se disting, înseamnă că sunt identice, adică există o singură fire. Sub masca celor două firi care „se disting doar în gândire”, se ascunde monofizismul severian. Din învățătura Sfântului Chiril, cunoaştem că „nici nu se amestecă firile între ele, prin faptul că constituie un Ipostas al Fiului, nici nu se despart între ele prin faptul că sunt şi rămân şi se cugetă una şi alta după unire.” [11] Deci firile nu doar se cugetă a fi distincte, ci chiar sunt distincte. „Recunoaştem un singur Hristos, un singur Domn şi un singur Fiu, Care este, în realitate şi în minte, Dumnezeu şi om.”[12] În Hristos există cele două firi, nu doar „în minte”, ci şi în realitate.
Întrebare: Dar unirea naturală nu este mărturisită şi de Sfinții Părinți?
Răspuns: Prin „unire naturală”, Sfinții Părinți înțelegeau o unire reală şi nu imaginară. Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar: „Mărturisim o singură Ipostasă în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi Ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură Ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanțială (naturală „n. n.), adică reală şi nu imaginară. Iar când spunem substanțială nu înțelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sunt unite una cu alta în chip real într-o singură Ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanțială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut.”[13]
Întrebare: Ce s-a hotărât despre ridicarea anatemelor, în cadrul dialogului ecumenist între ortodocşi şi monofiziți?
 Răspuns: Ecumeniştii au anunțat că „ridicarea anatemelor înseamnă în primul rând scoaterea de sub condamnare a celor două persoane contestate reciproc chiar de la începuturi: Leon şi Dioscor. În urma discuțiilor, ortodocşii au înțeles că Dioscor nu poate fi condamnat ca eretic pentru învățătura lui, ci, cum am mai spus-o, pentru indisciplină; în schimb, orientalii (monofiziții „n. n.) ar accepta doar reabilitarea persoanei lui Leon, pe când Tomos-ul lui rămâne în continuare contestat de ei. [ „] Vechii orientali (monofiziții „n. n.) ar înceta să-l condamne pe Leon ca nume, numai învățătura sa rămânând condamnabilă.”[14]
Aceată rezolvare asimetrică favorizează partea monofizită. Ereticul monofizit Dioscor nu mai este considerat eretic. Iar învățătura binecredinciosului Ierarh Leon este considerată eretică şi este condamnată.
Întrebare: Dar o rezolvare simetrică ar fi corectă? Adică să fie reabilitați şi ortodocşii şi monofiziții?
Răspuns: Nici rezolvarea simetrică nu ar fi corectă. Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziți. Ei nu pot fi reabilitați. Învățătura lor eretică nu poate fi considerată ortodoxă.
Întrebare: Ce posibilitate canonică au necalcedonienii de a ieşi de sub anatema?
Răspuns: „Propunerea ridicării anatemelor aruncate de Sinoadele Ecumenice asupra ereziarhilor monofiziți şi asupra celor de o cugetare cu aceştia este lipsită de orice bază canonică. Ieşirea de sub anatemă se realizează numai şi numai prin lepădarea ereziei vizate de Sinod şi acceptarea răspicată a învățăturii ortodoxe.” [15]
Întrebare: Se zice că actualii copți nu mai sunt monofiziți, că ei acceptă acum cele două firi ale lui Hristos. În aceste condiții este posibilă unirea cu ei ?
 Răspuns: Actualii copți nu sunt monofiziți eutihieni, ci monofiziți severieni. De aceea îl cinstesc pe ereticul Sever ca sfânt.[16] Ei spun că acceptă cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar le consideră amestecate într-o nouă fire. Ei consideră că unitatea celor două firi poate fi numită „o fire.”[17] În plus, nu acceptă hotărârile celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon.[18]
Patriarhul monofizit Shenouda al III-lea al copților a declarat în 1979 la întâlnirea de la Chambesy: „În ceea ce priveşte Sinoadele Ecumenice, noi nu acceptăm decât pe primele trei [ „]. Noi refuzăm Sinodul de la Calcedon. [ „]. Pot să spun foarte deschis, nici o Biserică din Orient nu poate să primească Sinodul de la Calcedon.”[19]
Este greşit să vorbim despre „unirea cu copții”. Se poate vorbi însă de venirea copților la Ortodoxie. Iar aceasta, numai într-un singur mod: să anatematizeze monofizismul şi pe susținătorii lui (Eutihie, Dioscor, Sever şi ceilalți de un cuget cu ei), să accepte hotărîrile Sfintelor Sinoade Ecumenice IV-VII, să cinstească după cuviință pe Sfinții Părinți de la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) şi pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia, să primească învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin şi a Sfântului Ierarh Grigorie Palama; să accepte şi Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi să primească Sfântul Botez Ortodox.
Întrebare: Văd că li se pun monofiziților mai multe condiții. N-ar fi bine să fim mai îngăduitori cu ei ca să-i ajutăm să vină la Ortodoxie?
 Răspuns: Aceasta este singura cale de tămăduire a celui bolnav de erezie: să anatematizeze ereziile, să accepte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi întreaga învățătură ortodoxă; apoi să primească Sfântul Botez Ortodox (dacă nu îl are deja).
Cunoaştem atitudinea fermă a Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (+558) pe care a avut-o față de un eretic monofizit, care a venit la dânsul împreună cu un ortodox. Cerând creştinul ortodox ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: „Ţie, ca unui dreptcredincios, îți dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştință. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l învețe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învățându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărțit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.
Ce s-ar fi întâmplat dacă Sfântul ar fi fost „îngăduitor” cu ereticul şi i-ar fi dat blagoslovenie ca să nu-l supere? Este clar că acela ar fi rămas în erezia lui Sever monofizitul.
Dar acest text este important şi pentru un alt motiv: arată că Dumnezeu a descoperit în chip minunat Sfântului Ioan Sihastrul faptul că acel om era stăpânit de erezia lui Sever. De unde se vede că Sever era eretic monofizit, nu cum spun acum ecumeniştii, că era ortodox.
În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris şi despre Cuviosul Agapie doctorul fără de arginți. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în fața oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului, omul a fost salvat. Mai târziu, a îngăduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se îmbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu mai are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiințare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi aşa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: „Şi cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezența ta eretică şi să mă atingi? Pleacă de aici neruşinatule şi ereticule!” Atunci medicul plecă ruşinat. După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni Cuviosul a trecut către Domnul şi i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: „Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune îți vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!” A doua zi medicul se înfățişă cu pocăință la Cuviosul Stareț de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate şi mărturisind că vrea să îmbrățişeze Sfânta Ortodoxie, singura credință adevărată şi să devină monah. Şi într-adevăr medicul a trecut la Ortodoxie şi a devenit monah.
[1] Ion Grădincea, Relațiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Ed. Sitech, Craiova, p. 66.
[2] ibidem.
[3] Ibidem, p. 67.
[4] Ibidem, p. 69.
[5] Ibidem, p. 99.
[6] Ibidem, p. 104.
[7] Ibidem, p. 117.
[8] Ibidem, p. 135.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Sfântul Maxim Mărturisitorul citează acest text în Epistola către Ioan Cubicularul: Despre dreptele dogme ale lui Dumnezeu şi împotriva ereticului Sever, PSB 81, p. 72.
[12] Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre întruparea Unuia „Născut, în Studii Teologice, nr. 3-4, 1993, p. 23.
[13] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, III, cap. III.
[14] Preot dr. Ion Grădincea, Relațiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 168.
[15] Anexă la ediția românească a lucrării Sunt anticalcedonienii ortodocşi? Texte ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte şi ale altor Părinți athoniți privitoare la dialogul dintre ortodocşi şi anticalcedonieni (monofiziți), Ed. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, Â Â p. 162.
[16] cf. Diacon Lector I. Pulpea, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie, Ortodoxia, anul III, nr 4, oct-dec, 1951, p 599.
[17] cf. Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p. 5.
[18]cf. Arhimandrit Gheorghios Starețul Sfintei Mănăstiri Grigoriu – Athos, Scrieri athonite pe teme contemporane, Ed. Sfântul Nectarie, 2003, p. 70.
[19] cf. Ion Grădincea, Relațiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, 2004, p. 214.
Stefan says:
si despre unirea cu Roma
”.oare sa credem ca intamplator a cerut Sfantul Petru sa fie rastignit pe o cruce inversa ???, oare ce a vrut sa ne spuna Dumnezeu prin gestul Sfantului Petru ???, nu cumva e un gest prorocesc ce anticipa sfarsitul bisericii de la Roma din vremurile de apoi, o inversare a ei ca sens si atitudine, o razvratire a ei fata de Dumnezeu, o anatemizare eretica a faptelor sale”¦.
”.eu unul asta cred ca a vrut sa ne comunice Dumnezeu prin dorinta Sfantului Petru.