Vă prezentăm extrase din cartea prof. Ioan Vlăducă, Răspunsuri la 100 de întrebări despre monofizism, ca să facem cunoscut cum s-a ajuns la recunoaşterea ereziei monofizite ca fiind ortodoxă! Totul sub umbrela ereziei ereziilor – ECUMENISMUL.

Întrebare: Care au fost întâlnirile de dialog între reprezentanţii ortodocşi şi cei necalcedonieni?

 Răspuns: În anul 1963, Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C. E. B.) a aprobat înfiinţarea unui Comitet de coordonare care să conducă dialogul dintre ortodocşi şi monofiziţi, ţinând legătura cu  C. E. B.

Comitetul de coordonare a organizat prima întâlnire cu caracter neoficial la Aarhus, în Danemarca, în anul 1964.

A doua întâlnire neoficială a fost organizată la Bristol, în Anglia, în anul 1967.

În anul 1970 a fost convocată a treia consfătuire neoficială, la Geneva.

A patra consfătuire neoficială a avut loc la Addis-Abeba, în Etiopia, în anul 1971.

La finalul fiecărei întâlniri neoficiale a fost adoptată o Declaraţie comună.

Au urmat apoi patru întâlniri oficiale.

Prima întâlnire oficială a fost organizată în 1985 la Centrul ecumenist de la Chambesy, din Geneva.

A doua întâlnire oficială a avut loc la mănăstirea Amba Bishoy din Egipt, în 1989. A fost adoptată prima Declaraţie comună.

A treia întâlnire oficială a avut loc la Chambesy, în 1990. A fost adoptată a doua Declaraţie comună.

A patra întâlnire oficială a avut loc tot la Chambesy, în 1993. În încheierea acestor discuţii a fost adoptat Comunicatul final.

Întrebare: Ce s-a discutat la întâlnirile neoficiale?

Răspuns: La întâlnirile neoficiale s-au discutat aspecte referitoare la hristologie, la Sfintele Sinoade Ecumenice şi la posibilitatea ridicării anatemelor.

Necalcedonienii, considerându-se ortodocşi, au criticat mai multe aspecte ale credinţei adevăraţilor ortodocşi.

„În cadrul Dialogului neoficial, partea necalcedoniană a adus câteva reproşuri esenţiale calcedonienilor, cu privire la concepţia acestora despre cele două firi şi, în acelaşi timp, a insistat asupra ortodoxiei credinţei sale.”^[1]

Monofiziţii i-au acuzat pe nedrept pe ortodocşi că la Sinodul de la Calcedon „s-a compus o nouă definiţie de credinţă contrară hotărârii Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes şi s-a acceptat Tomos-ul lui Leon, care era nestorian.”^[2]

Monofiziţii au combătut expresia ortodoxă „în două firi” şi au afirmat că „Hristos are o fire compusă.”^[3]

Partea necalcedoniană a mai susţinut în mod nedrept că „partea calcedoniană condamnă doar de formă învăţătura nestoriană, pentru că, spunând două naturi, două acţiuni şi două lucrări, se înţeleg două Persoane perfecte şi distincte, conform învăţăturii lui Nestorie.”^[4]

Întrebare: Cum au reacţionat delegaţii ortodocşi la aceste erezii ale necalcedonienilor?

 Răspuns: În ciuda ereziilor necalcedonienilor, ambele părţi au afirmat în declaraţiile comune: „Noi ne recunoaştem unii pe alţii în aceeaşi credinţă ortodoxă a Bisericii”^[5] şi „În esenţa dogmei hristologice, ambele noastre tradiţii, cu toate cele cincisprezece veacuri de despărţire, se află într-un adânc şi deplin acord cu Tradiţia generală a Bisericii, una şi nedespărţită.”^[6]

Întrebare: Cum se explică această cedare din partea ortodocşilor? Nu cumva a existat o influenţă din partea Consiliului Ecumenic al Bisericilor?

Răspuns: Consiliul Ecumenic al Bisericilor a impus scopul acestui dialog şi a trasat liniile directoare.

Dialogul neoficial a început la Aarhus (1964) cu ceea ce ar fi trebuit să fie concluzia finală a întregului dialog: „Noi ne recunoaştem unii pe alţii în aceeaşi credinţă ortodoxă a Bisericii.”

Profesorul grec Karmiris, participant la dialog, a criticat cele patru întâlniri neoficiale, arătând că acestea „au fost organizate de reformaţii din Consiliul Ecumenic al Bisericilor, de unii dintre teologii ortodocşi de la Geneva, aliaţi ai lor, şi de teologii necalcedonieni.”^[7]

Întrebare: Ce s-a discutat la întâlnirile oficiale?

 Răspuns: La întâlnirile oficiale s-au continuat discuţiile referitoare la hristologie şi la Sinoadele Ecumenice. Partea necalcedoniană a fost însă mult mai subtilă decât la întâlnirile neoficiale. Ea a reuşit să introducă erezii fine în Declaraţiile comune, fără ca reprezentanţii ortodocşi să observe (sau fără să arate că au observat). Astfel, se afirmă că „cele două familii sunt de acord să condamne erezia eutihiană”^[8], fără a condamna ereziile severiene. Aceasta deoarece necalcedonienii actuali nu sunt monofiziţi eutihieni, ci monofiziţi severieni.

Se mai declară că „cele două familii sunt de acord că naturile, cu propriile lor energii şi voinţe, sunt unite ipostatic şi natural”^[9] Se contrazice astfel învăţătura ortodoxă conform căreia firile sunt unite ipostatic, nu şi natural; adică sunt unite într-un singur Ipostas, nu într-o singură natură.

Se mai afirmă că cele două firi „se disting doar în gândire”^[10], deci nu în realitate. Dacă în realitate firile nu se disting, înseamnă că sunt identice, adică există o singură fire. Sub masca celor două firi care „se disting doar în gândire”, se ascunde monofizismul severian. Din învăţătura Sfântului Chiril, cunoaştem că „nici nu se amestecă firile între ele, prin faptul că constituie un Ipostas al Fiului, nici nu se despart între ele prin faptul că sunt şi rămân şi se cugetă una şi alta după unire.” ^[11] Deci firile nu doar se cugetă a fi distincte, ci chiar sunt distincte. „Recunoaştem un singur Hristos, un singur Domn şi un singur Fiu, Care este, în realitate şi în minte, Dumnezeu şi om.”^[12] În Hristos există cele două firi, nu doar „în minte”, ci şi în realitate.

Întrebare: Dar unirea naturală nu este mărturisită şi de Sfinţii Părinţi?

Răspuns: Prin „unire naturală”, Sfinţii Părinţi înţelegeau o unire reală şi nu imaginară. Sfântul Ioan Damaschin spune foarte clar: „Mărturisim o singură Ipostasă în două firi desăvârşite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea şi omenirea au aceeaşi Ipostasă şi mărturisim că după unire se păstrează în El cele două firi. Nu aşezăm pe fiecare din firi deosebit şi separat, ci unite una cu alta într-o singură Ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanţială (naturală – n. n.), adică reală şi nu imaginară. Iar când spunem substanţială nu înţelegem că cele două firi au dat naştere unei firi compuse, ci că sunt unite una cu alta în chip real într-o singură Ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu şi stabilim că se păstrează deosebirea lor substanţială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut.”^[13]

Întrebare: Ce s-a hotărât despre ridicarea anatemelor, în cadrul dialogului ecumenist între ortodocşi şi monofiziţi?

 Răspuns: Ecumeniştii au anunţat că „ridicarea anatemelor înseamnă în primul rând scoaterea de sub condamnare a celor două persoane contestate reciproc chiar de la începuturi: Leon şi Dioscor. În urma discuţiilor, ortodocşii au înţeles că Dioscor nu poate fi condamnat ca eretic pentru învăţătura lui, ci, cum am mai spus-o, pentru indisciplină; în schimb, orientalii (monofiziţii – n. n.) ar accepta doar reabilitarea persoanei lui Leon, pe când Tomos-ul lui rămâne în continuare contestat de ei. […] Vechii orientali (monofiziţii – n. n.) ar înceta să-l condamne pe Leon ca nume, numai învăţătura sa rămânând condamnabilă.”^[14]

Aceată rezolvare asimetrică favorizează partea monofizită. Ereticul monofizit Dioscor nu mai este considerat eretic. Iar învăţătura binecredinciosului Ierarh Leon este considerată eretică şi este condamnată.

Întrebare: Dar o rezolvare simetrică ar fi corectă? Adică să fie reabilitaţi şi ortodocşii şi monofiziţii?

Răspuns: Nici rezolvarea simetrică nu ar fi corectă. Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi. Ei nu pot fi reabilitaţi. Învăţătura lor eretică nu poate fi considerată ortodoxă.

Întrebare: Ce posibilitate canonică au necalcedonienii de a ieşi de sub anatema?

Răspuns: „Propunerea ridicării anatemelor aruncate de Sinoadele Ecumenice asupra ereziarhilor monofiziţi şi asupra celor de o cugetare cu aceştia este lipsită de orice bază canonică. Ieşirea de sub anatemă se realizează numai şi numai prin lepădarea ereziei vizate de Sinod şi acceptarea răspicată a învăţăturii ortodoxe.” ^[15]

Întrebare: Se zice că actualii copţi nu mai sunt monofiziţi, că ei acceptă acum cele două firi ale lui Hristos. În aceste condiţii este posibilă unirea cu ei ?

 Răspuns: Actualii copţi nu sunt monofiziţi eutihieni, ci monofiziţi severieni. De aceea îl cinstesc pe ereticul Sever ca sfânt.^[16] Ei spun că acceptă cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, dar le consideră amestecate într-o nouă fire. Ei consideră că unitatea celor două firi poate fi numită „o fire.”^[17] În plus, nu acceptă hotărârile celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon.^[18]

Patriarhul monofizit Shenouda al III-lea al copţilor a declarat în 1979 la întâlnirea de la Chambesy: „În ceea ce priveşte Sinoadele Ecumenice, noi nu acceptăm decât pe primele trei […]. Noi refuzăm Sinodul de la Calcedon. […]. Pot să spun foarte deschis, nici o Biserică din Orient nu poate să primească Sinodul de la Calcedon.”^[19]

Este greşit să vorbim despre „unirea cu copţii”. Se poate vorbi însă de venirea copţilor la Ortodoxie. Iar aceasta, numai într-un singur mod: să anatematizeze monofizismul şi pe susţinătorii lui (Eutihie, Dioscor, Sever şi ceilalţi de un cuget cu ei), să accepte hotărîrile Sfintelor Sinoade Ecumenice IV-VII, să cinstească după cuviinţă pe Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451) şi pe Sfânta Mare Muceniţă Eufimia, să primească învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin şi a Sfântului Ierarh Grigorie Palama; să accepte şi Sinodiconul Ortodoxiei. Apoi să primească Sfântul Botez Ortodox.

Întrebare: Văd că li se pun monofiziţilor mai multe condiţii. N-ar fi bine să fim mai îngăduitori cu ei ca să-i ajutăm să vină la Ortodoxie?

 Răspuns: Aceasta este singura cale de tămăduire a celui bolnav de erezie: să anatematizeze ereziile, să accepte hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice şi întreaga învăţătură ortodoxă; apoi să primească Sfântul Botez Ortodox (dacă nu îl are deja).

Cunoaştem atitudinea fermă a Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (+558) pe care a avut-o faţă de un eretic monofizit, care a venit la dânsul împreună cu un ortodox. Cerând creştinul ortodox ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: „Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever”. Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l  să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Sfântul ar fi fost „îngăduitor” cu ereticul şi i-ar fi dat blagoslovenie ca să nu-l supere? Este clar că acela ar fi rămas în erezia lui Sever monofizitul.

Dar acest text este important şi pentru un alt motiv: arată că Dumnezeu a descoperit în chip minunat Sfântului Ioan Sihastrul faptul că acel om era stăpânit de erezia lui Sever. De unde se vede că Sever era eretic monofizit, nu cum spun acum ecumeniştii, că era ortodox.

În Patericul Lavrei Peşterilor de la Kiev găsim scris şi despre Cuviosul Agapie doctorul fără de arginţi. Pentru tămăduirile sale minunate, acesta ajunsese foarte vestit. De aceea, era invidiat de un medic monofizit care căuta orice mijloc prin care să-l discrediteze în faţa oamenilor. Astfel, monofizitul, dând otravă unui om, l-a trimis la Cuviosul Agapie pentru a pune pe seama lui moartea aceluia. Dar prin rugăciunile Cuviosului, omul a fost salvat. Mai târziu, a îngăduit Dumnezeu ca însuşi Cuviosul să se îmbolnăvească foarte grav. Cu această ocazie veni în vizită la el medicul monofizit, prefăcându-se că se interesează de sănătatea sa. Atunci îi spuse Cuviosului că nu mai are mai mult de trei zile de trăit. La care Cuviosul îi răspunse că are înştiinţare de la Dumnezeu că îl va lua lângă Dânsul peste trei luni. Iar medicul a făgăduit că, de va fi aşa, el se va face monah. Dar când a aflat Cuviosul că medicul este monofizit, a strigat către el cu mânie sfântă: „Şi cum ai îndrăznit trădătorule al Ortodoxiei să intri aici înăuntru? Cum ai îndrăznit să-mi întinezi chilia cu prezenţa ta eretică şi să mă atingi? Pleacă de aici neruşinatule şi ereticule!” Atunci medicul plecă ruşinat. După cum vedem, Cuviosul Agapie nu l-a invitat pe monofizit la un dialog ecumenist, ci l-a mustrat pentru erezie. După trei luni Cuviosul a trecut către Domnul şi i-a apărut în chip minunat monofizitului, spunându-i: „Ai promis că te vei lepăda de erezia ta şi că te vei face monah. Dacă acum nu vei respecta această promisiune îţi vei pierde sufletul! Dumnezeu nu se lasă înşelat!” A doua zi medicul se înfăţişă cu pocăinţă la Cuviosul Stareţ de la Lavra Peşterilor, povestind cele întâmplate şi mărturisind că vrea să îmbrăţişeze Sfânta Ortodoxie, singura credinţă adevărată şi să devină monah. Şi într-adevăr medicul a trecut la Ortodoxie şi a devenit monah.