Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de monahia Fotini, 25 ianuarie, 2012

Până nu vom avea un conducător cu frica lui Dumnezeu care să țină drept predania Bisericii, nu vom putea ieşi din criza actuală.

Părinte, vă rugăm să ne spuneți cum vedeți protestele care au loc în Bucureşti. Ce alternativă politică considerați viabilă în această situație? Au românii ce să aleagă?

Din păcate nu avem din ce alege. Partidele care ni se prezintă astăzi sunt agățate politic ori de Răsărit, ori de Occident, unde este acelaşi socialism şi într-o parte şi într-alta. Şi nouă, celor din închisorile comuniste, ne-a luat multă vreme să ne dumirim că în Occident era acelaşi socialism ca şi în Răsărit, decât îmbrăcat în altă uniformă.

Diferența dintre generația noastră şi această generație este că pe când aceşti oameni strigă în stradă pentru o bucată de pâine, pentru că le-a ajuns cuțitul la os într-adevăr, noi strigam pentru apărarea valorilor morale ale acestui neam. Noi aveam respect față de neam, pe care conductorii de azi l-au golit de toată bogăția morală şi fizică. Credeți că era puțin curaj să arunci tablourile lui Gheorghiu- Dej şi ale Anei Pauker sub bancă? Sau să calci pe tabloul lui Stalin? Românul a protestat mai eroic într-un stat comunist, în care teroarea era arma de bază a puterii, decât într-un stat democratic în care eşti liber să protestezi oricând. Dar acum, sărmanul, a ajuns la capătul puterilor, la capătul răbdării, pentru că nu mai are ce pune pe masă copiilor şi nu își mai poate trăi firesc existența în societate. Mă uit la bătrânii aceştia pensionari şi îi compătimesc cum strigă şi ei, sărmanii, în frig de nu mai au nici glas, fără niciun rost, bineînțeles. Pentru că în conjunctura actuală nu avem niciun partid care să le poată oferi mai mult. Atât guvernanții cât şi poporul l-au scos pe Dumnezeu din calcul, au uitat să Îi mulțumească lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a părăsit pentru necredința noastră. Românul nostru e bun de gălăgie şi atât. Dar când e vorba să bați din picior la el, nu mai mişcă un pas, atât durează curajul românului de azi. Pentru că totul este o manevră politică şi nu răzbeşti mai departe. E nevoie de o strategie, de oameni capabili care să îşi asume un rol eroic, un sacrificiu. Au atâta dibăcie în a manevra şi ameți turma, încât şi norii ți-i adună să plouă sau să ningă, pentru a împrăştia mulțimile. Metodele securistice de azi sunt mult mai avansate şi nu răzbeşti tu aşa uşor să schimbi un sistem politic. Realitatea este că românul nostru pleacă la război, dar nu are nici oameni, nu are nici arme, şi mai presus de toate nu are un lider, omul care să dirijeze. Continue Reading »

Desăvârşirea se porunceşte întregii existențe creştine, nu doar unui aspect ei. Duh, sens, literă. De aceea era nevoie de o ediție a Patericului în care armonia unitară a Cărții Duhului să nu mai fie umbrită de nici un neajuns. Momentul duhovnicesc al apariției lui este ca o troiță de lumină apărută la răscrucea dintre criza nihilistă a lumii şi intensitatea fără precedent a luptei duhovniceşti în care omul, cu puterile sufletului vlăguite, are nevoie de regăsirea isihiei, a dragostei frățeşti, a esențelor înaripate ale vieții creştineşti. O carte acronică pentru ieşirea din orice fel de criză. Simplitatea contemplată naşte simplitatea formei, iar înălțimea sensului dă prin simpla atingere forța transformatoare de suflet, precum este scris: „œDumnezeu va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă”. Apoftegmele Părinților sânt cele mai simple şi totuşi cele mai multivalente forme literare ale scrierilor duhovniceşti. Formele simple sânt mărturia purității contemplării, şi sânt cel mai puternic antidot împotriva uitării care ucide sufletul.

Simplitatea este, în viața sfinților pustiei, mărturia unei totale şi sfinte întrepătrunderi a ființei umane cu lucrările Duhului Sfânt, prin care ființa lor zboară deasupra nemărginirii. Descătuşată de obiectele gândirii precum trupul de cele ale doririi, desfătându-se de priveliştea mării de sensuri pure precum sufletul de pacea nepătimirii, se cuprinde de lumina taborică ce izvorăşte inimii unirea cu Dumnezeu după har. „Nu vă faceți copii cu înțelegerile, ci cu răutatea fiți prunci, iar cu înțelegerile faceți-vă desăvârşiți”. Aşa cum sărăcia cu duhul nu este a nu avea duhul, ci a nu avea ceva fără-de-Duhul, simplitatea nu este opusă felurimii, ci este sursa ei transcendentă şi fără-de-ânceput. De aceea, lucrarea contemplației nu porneşte de la simplitatea minții, ci ajunge la ea, ca la o culme a plinătății Vieții din al cărei prisos grăieşte. Dacă puterea cuvântătoare suie de la felurit la simplu, ne-voința pogoară voia de sine către împlinirea smereniei – lepădarea-de-sine – felurind fapta minunată, căci pentru a se pătrunde de simplitate şi fapta are trebuință a se „boteza” cu apele Duhului, ca să primească puterea mărturisirii. Astfel Patericul este o tâlcuire a Evangheliei atât pentru contemplație cât şi pentru făptuire. Continue Reading »

Vă prezentăm extrase din cartea prof. Ioan Vlăducă, Răspunsuri la 100 de întrebări despre monofizism, ca să facem cunoscut cum s-a ajuns la recunoaşterea ereziei monofizite ca fiind ortodoxă! Totul sub umbrela ereziei ereziilor – ECUMENISMUL.

Întrebare: Care au fost întâlnirile de dialog între reprezentanții ortodocşi şi cei necalcedonieni?

 Răspuns: În anul 1963, Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C. E. B.) a aprobat înființarea unui Comitet de coordonare care să conducă dialogul dintre ortodocşi şi monofiziți, ținând legătura cu  C. E. B.

Comitetul de coordonare a organizat prima întâlnire cu caracter neoficial la Aarhus, în Danemarca, în anul 1964.

A doua întâlnire neoficială a fost organizată la Bristol, în Anglia, în anul 1967.

În anul 1970 a fost convocată a treia consfătuire neoficială, la Geneva.

A patra consfătuire neoficială a avut loc la Addis-Abeba, în Etiopia, în anul 1971.

La finalul fiecărei întâlniri neoficiale a fost adoptată o Declarație comună.

Au urmat apoi patru întâlniri oficiale.

Prima întâlnire oficială a fost organizată în 1985 la Centrul ecumenist de la Chambesy, din Geneva.

A doua întâlnire oficială a avut loc la mănăstirea Amba Bishoy din Egipt, în 1989. A fost adoptată prima Declarație comună.

A treia întâlnire oficială a avut loc la Chambesy, în 1990. A fost adoptată a doua Declarație comună.

A patra întâlnire oficială a avut loc tot la Chambesy, în 1993. În încheierea acestor discuții a fost adoptat Comunicatul final. Continue Reading »

Date explicative

Monofizismul este erezia conform căreia Domnul nostru Iisus Hristos ar avea după întrupare doar o singură fire. Pentru a înțelege corect învățătura despre Domnul nostru Iisus Hristos trebuie să cunoaştem următoarele:

Natură (fire) înseamnă ceea ce este comun, de exemplu omenitatea (natura umană). Astfel, Petru este om, aşa cum este şi Pavel sau cum sunt ceilalți oameni. Toți oamenii au aceeaşi natură.

Ipostas (ipostasă) este ceea ce este luat ca parte: un anumit individ sau o anumită persoană. Astfel, Petru este un ipostas, iar Pavel un altul[1].

„Cuvântul «Dumnezeire» indică firea, iar cuvântul «Tată» indică Ipostasa, după cum şi «omenirea» (sau «omenitatea» „n. n.) indică firea, iar «Petru» indică ipostasa. Cuvântul «Dumnezeu» indică şi comunul firii, dar se dă prin derivație şi fiecăreia din Ipostase, în acelaşi fel şi cu cuvântul «om».

Dumnezeu este Cel care are fire dumnezeiască, iar om cel care are fire omenească”[2].

Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat; El este un singur Ipostas (o singură Persoană) în două firi (dumnezeiască şi omenească).

De ce este atât de important să recunoaştem două firi în Hristos? Recunoscând două firi în Hristos, mărturisim că El este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. „Şi fiind Dumnezeu desăvârşit, se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate din toate noutățile, singurul nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu. Căci ce poate fi mai mare decât ca Dumnezeu să se facă om? Şi Cuvântul s-a făcut fără schimbare trup din Duhul cel Sfânt şi din Maria Sfânta Pururea Fecioară Născătoarea de Dumnezeu”[3]. El se face mijlocitor între om şi Dumnezeu şi „se face supus Tatălui, prin luarea firii noastre, vindecând neascultarea noastră şi făcându-ni-se pildă de ascultare, în afară de care nu este cu putință să dobândim mântuire”[4]. Continue Reading »